Și în Ucraina, la fel ca în alte destinații interesante în care am ajuns (Cambodgia, Oman de exemplu), m-am dus mai mult din curiozitate și din scurt, după ce „mi s-a pus pata” pe locul respectiv, fără să fi cunoscut pe cineva care să fi fost înainte sau fără să fie obiective turistice renumite (cel puțin la vremea în care le-am vizitat). În Ucraina am decis să merg după o discuție cu un mecanic, care îmi spusese cât de stricate erau pe acolo drumurile – și cât de bune sunt cele românești, prin comparație. Și trebuia să mă conving…
Am ales să mergem la Lviv, oraş aflat la 80 de kilometri de graniţa cu Polonia şi considerat de mulţi turişti o combinaţie de Praga, Viena şi Cracovia. Am trecut graniţa la volan, prin Sighetu-Marmaţiei, contrariată că GPS-ul spunea că avem nevoie de șapte ore pentru cei 300 de kilometri. Eram sigură că este o greşeală… La început am mers noi încet, uimiţi de zecile de „castele” care se înşirau şi pe stânga, şi pe dreapta.
Apoi am început să evităm gropile tot mai dese. La scurt timp am intrat într-un oraş unde am prins un cortegiu funerar şi aici toate planurile ni s-au dat peste cap. I-am însoţit, fără să vrem, pentru următoarea jumătate de oră, pentru că în Ucraina se pare că nimeni nu depăşeşte o astfel de adunare. Mai mult, şi cei de pe contrasens opresc şi trec abia după ce s-au intersectat cu cortegiul. Clar, este o ţară unde trebuie să te relaxezi… Mai ales că se poate şi mai rău: a urmat o bucată de drum de 20 de kilometri, pe care am parcurs-o într-o oră! Deci da, există drumuri mult mai proaste decât la noi…
Iar mașinile, ce senzație de întors în timp îmi dau – și de regret că nu sunt tot timpul pe fază, să-mi pozez „vecinii de drum”. Realizez apoi că vehiculele astea nu sunt rarități – în orașe așa arată cam un sfert din parcul auto iar în mediu rural sunt majoritare.
Ajunşi în Lviv, altă surpriză: proprietarul apartamentului pe care l-am închiriat ne spune că putem parca în faţa casei, puțin probabil să ne dispară mașina, dar s-ar putea să nu mai avem şi numerele de înmatriculare până a doua zi… Că s-a mai întâmplat, că se fură şi apoi se cer sume consistente pentru recuperarea lor, în ideea că turiştii au nevoie de tăbliţe pentru a ieşi din ţară. Parcarea privată, închisă, este ultima opţiune. Şi surpriză: preţul este mai puţin de 1 euro pe zi! Păi aici să tot trăieşti! O ducem într-o curte închisă cu barieră și ”uităm” de ea restul vacanței (deși, preventiv, ne dăm singuri numerele jos și o dată pe zi trecem să vedem daca mai e unde am lăsat-o).
Mergem pe jos și ne amestecăm cu lumea, oprim unde opresc și ei. Comerţul ambulant a supravieţuit în Ucraina. Din pieţele improvizate pe trotuare poţi cumpăra costume populare, papuci de casă îmblăniţi, şosete groase de lână, tricotate chiar de vânzători şi o mulţime de alte suveniruri. Hârtia igienică cu chipul lui Putin este unul dintre ele – desi la cât e de scumpă cred ca e mai mult pentru turiști decât pentru localnici.
În piețele din Liov tarabele sunt pline cu produsele micilor comercianți. Țăranii te îmbie să guști din tobă, slănină, afumături sau telemea cu ierburi ori ardei. Desi este greu, mai ales după ce guști, nu cumpăra prea mult: la intrarea în țară vameșii vor opri toate produsele din carne, lactate şi ouă…
Lviv, sau Liov, era un oraş fermecător, destinaţie perfectă pentru o scurtă vacanţă. Centrul vechi, declarat patrimoniu UNESCO, merita luat la pas, relaxat. Aşa am făcut şi noi: am început ziua în Piaţa Rynok, inima oraşului de mai bine de 500 de ani. Piaţa este mărginită de 44 de clădiri, fiecare dintre ele având pe faţadă câte trei ferestre. Excepţie face Palatul Korniakt. Format de fapt din două clădiri lipite (motiv pentru care are șase ferestre pe faţadă), a aparţinut la un moment dat şi regelui Ian Sobieski. Unele din aceste construcţii pot fi vizitate – găzduiesc mici muzee – dar majoritatea sunt folosite în continuare ca spaţii de locuit.
În mijlocul pieţei Rynok se află clădirea Primăriei, din turnul căreia poţi avea o panoramă cu întregul oraş. Totul este să ai condiţie fizică bună, pentru că nu există lift care să te ducă până sus.
Pe străduţele pavate cu piatră cubică, ce pornesc din Piaţa Rynok, am găsit biserici catolice, ortodoxe şi armeneşti alături de numeroase galerii de artă şi magazine de suveniruri.
În clădirile pe atunci bine conservate din Centrul istoric al Liovului am dat peste unele din cele mai interesante localuri. Cu o atmosferă extrem de plăcută, cu oameni care știau să se bucure de timpul lor în compania prietenilor, fiecare bar, cafenea sau restaurant avea o poveste. La Muzeul Cafelei am ajuns ghidaţi de mirosul puternic, îmbietor. Eram în stradă, în faţa unei clădiri cu o vitrină imensă şi o poartă ce părea că duce spre curtea cuiva. Am intrat, iar înăuntru am descoperit un labirint de încăperi: în unele se prăjea cafeaua, în altele se râşnea, după care se vindea ori gata preparată pentru a fi savurată pe loc ori ambalată pentru acasă. Diversitatea produselor din rafturi (cafea cu diferite arome, păpuşi cusute de mână, magneţi, cămăşi tradiţionale) şi preţurile mici ale suvenirurilor nu te lasă să pleci cu mâna goală.
În Muzeul Ciocolatei la fel am ajuns: atraşi de miros! Şi de mulţimea de oameni din faţa unei clădiri cu trei etaje, cu o faţadă foarte interesantă. La fel de mulţi erau şi înăuntru, în magazinul unde se vindeau bomboane, bijuterii sau alte obiecte făcute din ciocolată. Urc scara spiralată spre terasa de la ultimul etaj şi trec pe lângă diferite încăperi: în una este expus un Turn Eiffel de ciocolată, la alt nivel văd printr-un geam o fată care face o pereche de pantofi (tot din ciocolată, bineînţeles), în altă cameră nişte copii participă la un atelier de modelat ciocolata. Mă opresc la ultimul etaj, în faţa unei tejghele pe care stau trei oale mari. Ciocolată caldă! Ciocolată adevărată! Cu cardamom, cu scorţişoară, cu migdale – deja mi-este greu să aleg. Meniul pe care îl găsesc pe masă mă face să mai adaug la comandă nişte prăjituri, un frappe şi un ceai. Răsfăţ… Atmosferă plăcută, muzică în surdină. La masa alăturată o mamă îşi bea relaxată cafeaua, împreună cu trei mici domnişoare – care au şi ele câte o ceaşcă de ciocolată caldă în faţă.
Dacă vreţi să încercaţi şi altceva, mergeţi spre cafeneaua care îi poartă numele lui Sacher-Masoch. Veţi şti că aţi ajuns la locul potrivit atunci când veţi da peste fete care îmbrățişează o statuie, în mărime naturală, a celui care a dat numele masochismului – şi îşi ţin o mână în buzunarul de la pantaloni ai statuii . Aici, pe lângă băuturi şi câteva feluri de mâncare interesant prezentate în meniu, puteţi comanda şi lovituri de bici sau alte pedepse fizice. Comandaţi cu măsură, însă, pentru că la fel ca mâncarea şi băutura, şi restul comenzii vă va fi livrata cu vârf şi îndesat de către chelneriţe . La modul cel mai serios!
„Lampa cu gaz” este un alt loc care trebuie încercat. Inventatorii gazului lampant stau în faţa acestui muzeu-restaurant (sub forma unor statui de bronz): Jan Yeh este aşezat gânditor la masă, iar Ignatiu Lukasiewicz vă priveşte de la al treilea etaj. Dacă vă întâmpină un simpatic lampagiu, cereţi-i să vă explice câte ceva despre sutele de lămpi cu gaz expuse înăuntru. Dacă intraţi singuri, apăsaţi butonul pe care îl zăriți înainte să urcați scara spiralată pentru a semnaliza prezenţa voastră acolo. Aşa, cei care vor să coboare vor vedea o lumină roşie şi vor aștepta, pentru că pe scara îngustă nu se poate circula simultan în ambele sensuri. Urcaţi la etajul trei, pe terasă, pentru a vă bucura de privelişte: Turnul Primăriei, domurile bisericilor şi acoperişurile caselor, cu coşurile de fum din cărămidă te fac să te simţi de parcă ai trăi o poveste.
Borşul ucrainean, cu sfeclă roşie, afumătură şi smântână este excelent aici, la fel şi ciorba soleanka – cu castraveţi muraţi şi cârnat. Am încercat şi colţunaşii cu brânză şi ciuperci, scăldaţi în smântână, tigaia cu pui, cartofi şi ciuperci bine ascunse sub un strat de brânză şi nişte murături gustoase, apoi am înghiţit în sec privind la farfuriile interesante ale celorlalţi meseni. Trebuia să lăsăm loc şi pentru desert: prăjitura de ciocolată şi portocale a fost senzaţională! Ca în majoritatea restaurantelor, şi aici ca băuturi nealcoolice ni s-a oferit compot de fructe proaspete sau din prune uscate. Am încercat şi berea nefiltrată, făcută într-o mică berărie locală şi toată gama de lichior pe care o aveau în meniu.
Dacă peste toate localurile am dat din întâmplare, ca să ajungem la Kryjivka am bătut la multe uși și chiar am avut nevoie de instrucţiuni! Este un restaurant tematic amenajat ca un buncăr al Armatei de Eliberare a Ucrainei, într-un labirint de încăperi, la subsolul unei clădiri din Piaţa Rynok. Ca să intri mai întâi trebuie să nimereşti uşa – fără niciun însemn pe ea! Baţi, se deschide un gemuleţ şi ţi se cere parola. „Slavă Ucrainei!” şi „Glorie eroilor ei!” este dialogul pe care trebuie să îl porţi cu paznicul, în ucraineană, bineînțeles.
La Kryjivka poarta de lemn se deschide şi bătrânul bărbos, îmbrăcat în haine paramilitare şi cu o armă în mână, ne întinde un pahar de vodcă. Abia după ce îl dăm pe gât ne deschide uşa (mascată de o bibliotecă falsă) prin care ajungem la subsol. Un alt soldat ne preia şi ne duce la o masă liberă, după ce află prin staţie unde mai sunt locuri. Pentru că restaurantul este tot timpul plin!
„Un rus bun este un rus mort” era gluma preferată a celor ce se distrau în Kryjivka.
Ruşii nu sunt bineveniţi aici şi toate obiectele (cărţile, pachetele de ţigări) inscripţionate în rusă vor fi confiscate de către indivizi în uniforme paramilitare, în timpul „raziilor” care au loc în fiecare seară „Un rus bun este un rus mort” este gluma preferată a mesenilor, care se „răcoresc” trăgând la ţintă, cu pistolul sau cu puşca, în portretele lui Putin şi Ianukovici. Din meniul stufos mi-au sărit în ochi râtul şi urechile de porc prăjite cu usturoi (foto dreapta sus) şi pâinea neagră prăjită în ulei cu usturoi, vodcă şi miere.
Cheful de petrecere le vine însă, ucrainenilor, poate și datorită băuturilor: vodca se vinde la sticlă sau la carafă, întocmai ca vinul la noi, iar vinul se vinde şi în pahare de 50 ml, la acelaşi preţ cu băuturile spirtoase. Un pahar de vin fiert este, deci o excentricitate într-o ţară în care o masă copioasă nu ajunge la 50 de lei de persoană, un litru de benzină costă 3 lei, un bilet de tramvai este 30 de bani şi un pachet de țigări poate fi cumpărat chiar și cu 2 lei.
0 Comments