La ski în Turcia

“Am fost la ski în Turcia” e o afirmație la care aș fi ridicat întrebătoare din sprânceană, dacă aș fi auzit-o până nu demult. Dar “am fost la ski cu 300 de lei pe săptămână” aș fi catalogat-o drept minciună, dacă nu aș fi ajuns și eu în Turcia și să văd cât de puțin costă acolo un skipass…

Plănuisem încă de anul trecut ca în vacanța de iarnă din 2024 să mergem cu copiii la ski altundeva decât în România. Bine, știam clar unde “altundeva” – în Austria, la Solden, locul unde ai de ales între trei ghețari și atâtea pârtii pentru absolut orice preferință… Părea totul bătut în cuie. Reușisem să găsesc o cazare la 200 de euro pe noapte (o cameră cu patru paturi, fără mic dejun și la 12 km distanță de pârtii), făcusem niște calcule pentru cât ar costa mâncarea și transportul și încă ieșea un total acceptabil dar, pe final, am zis să văd cât mai costă skipassul. Rămăsesem cu impresia că ultima dată când am fost pe acolo am dat 50 de euro pe zi – acum trecea de 70! Și eram 4 persoane… Și uite așa, după ce am constatat că vom sări de 5.000 de euro cu toate cheltuielile la minim, am zis că trebuie să mai caut și alte variante. Deși mai aveam doar 3 săptămâni până la plecare…

Atunci am aflat de Turcia și de Erciyes, cea mai mare stațiune de ski de acolo. Situată pe muntele cu același nume – un stratovulcan activ, a cărui înălțime maximă este de 3.917 m – părea că vine cu garanția unui strat de zăpadă generos. Prețuri mici la cazare, prețuri mici la instalațiile de urcat pe munte, la restaurante știam deja că nu trebuie să ne facem griji, așa că am renunțat definitiv la Solden și am virat brusc spre Turcia.

Transportul

Ca să aveți niște repere – cel mai apropiat oraș de pârtii este Kayseri iar Cappadocia este la o oră distanță. În Kayseri există aeroport – luate din timp, biletele de avion (cu escală la Istanbul) înțeleg că ar costa cam 150 de euro. Cu trei săptămâni înainte prețul era mult mai sus, așa că am decis să mergem cu mașina. Știam la ce să ne așteptăm – oricum așa mergem de niște ani și vara, în Antalya.

De la București până la Istanbul am făcut 9 ore, de la Istanbul la Kayseri am făcut, în ziua următoare, alte 8. Contrar a ceea ce mai puteți auzi despre cum se conduce în Turcia – traficul e mai mult decât civilizat. Se merge mult pe autostrăzi și cam toată lumea respectă limitele de viteză. Nu am văzut niciun accident și am văzut multe filtre de poliție (vara erau cam tot la 100 de kilometri, acum au fost mult mai puține). Benzina e cam 6 lei/litru iar gazul petrolier lichefiat între 2,7 și 3 lei/litrul. De-a lungul drumului am găsit multe benzinării (toate și cu GPL, așa cum aveam noi nevoie). Partea relaxantă a fost că în majoritatea benzinăriilor găseam și restaurante cu mâncare gătită – ceea ce a însemnat că am avut un drum lipsit de stresul gândului că trebuie să căutăm un loc unde să mâncăm.

Cazarea

La Ercyies găsisem cazare și sus, pe munte, și jos în oraș, în Kayseri. Pe munte oferta era mai limitată, dar prețurile erau decente. Un hotel de 3 stele cu demipensiune ar fi costat 200 de euro pe noapte pentru toți patru, ceea ce părea o afacere, dacă era să compar cu ce rezervasem în Austria la aceiași bani. Dar cum aflasem că după ce se închid pârtiile nu prea mai ai ce face sus pe munte (nu e o stațiune propriu-zisă, nu ai străzi unde să te plimbi sau localuri în care să mergi, ci doar câteva hoteluri izolate) am ales să ne cazăm în Kayseri. Apartament în hotel de 4 stele, cu SPA și mic dejun inclus, 4 persoane – 100 de euro pe noapte.
PS: anul viitor sigur ne cazăm pe munte… oricum după ce te dai până la ultima cabină nu-ți mai arde de plimbări prin oraș, iar dimineața e grozav să scutești jumătatea de oră petrecută în mașină.

Priveliștea asta văzută dimineața din pat – mai convingătoare decât toate alarmele pe care le puneam de cu seara să ne trezească 😊

Pârtiile

În prezentări se vorbește ba de 50 de kilometri de pârtie, ba de peste 100. Nu știu câți or fi de fapt, dar știu sigur că nu au fost deschise toate variantele de coborâre. Chiar și așa, au fost destule ca să nu simțim în niciun fel aglomerație, iar în timpul săptămânii să avem adesea senzația că avem pârtiile doar pentru noi.

Ca plusuri mai pot adăuga că pârtiile au fost bine întreținute, bine marcate și că sunt deservite de gondole sau telescaune confortabile, relativ noi (unele acoperite și cu bancheta încălzită). Bine marcate însemnând și că le vezi marginile pe ceață, și că fiecare porțiune mai îngustă, mai abruptă sau cu gheață era semnalizată și ți se atrăgea atenția să încetinești.
Iar ca fapt divers: deși peste tot găseai hărți tipărite cu pârtiile din regiune (la fel și pe geamul fiecărei gondole), nicăieri nu am văzut un afișaj electronic cu pârtiile, unde să se indice și ce pârtii și instalații sunt funcționale. De asemenea, nici un ceas și nici un afișaj al temperaturii exterioare!

Jandarmii au fost o prezență constantă – iar în weekenduri numărul lor a crescut simțitor. Ce am văzut acolo și m-a mirat e că schiorii care ajungeau pe pârtii prea grele pentru ei erau adesea “culeși” cu snowmobilul și duși jos, fără să se pună astfel în pericol – pe ei sau pe ceilalți de pe pârtie. Poate și de asta în cele 8 zile pe pârtiile de aici n-am văzut nicio ciocnire între schiori – singura ambulanță a venit pentru un schior care a căzut singur pe o pârtie roșie.

Asta ca aspecte pozitive. Dar au fost și minusuri:

• Pârtiile mi s-au părut mult prea ușoare. Tot ce avea înclinație peste 40 de grade era marcat automat ca pârtie neagră – la noi unele porțiuni din pârtii roșii sunt mai dificile decât ce era negru la ei… Mi-ar fi plăcut să găsesc pârtii unde să cobor cu un pic de emoții 😊
• Pentru că n-am prins ninsoare, ne-am cam dat pe zăpadă bătută primele 6 zile. Tare și bătută, ceea ce pentru snowboard (eu și fiica mea) nu e întotdeauna fun. Uneori cu gheață – ceea ce pentru schiori (soț și băiat) a fost o grijă în plus. Chiar și așa, pârtiile deschise au fost complet acoperite de zăpadă, fără porțiuni unde să dai de pietre. După ce a mai nins, ultimele două zile au deschis si pârtia care cobora de la 3.400 m la 2.900 m – ocazie cu care am câștigat și niște porțiuni frumoase de offpiste, așa că noi, fetele pe snowboard, am avut două zile cu zâmbete largi pe față.
• Pârtiile sunt destul de scurte. Cea mai lungă are 2.600 metri și, dacă nu sunt deschise toate – ca să poți uni două pârtii să ai o coborâre de 5-6 kilometri, simți că abia ți-ai pus legăturile și iar trebuie să dai placa jos pentru o nouă urcare… e posibil ca la ski să nu fie la fel de deranjant, nu știu. Plus că mai sunt și unele porțiuni drepte pe pârtiile de legătură (albastre) unde iar trebuie de multe ori să dai placa jos…
• Există patru puncte de unde se poate urca cu instalațiile pe munte, numite “porți” (kapi): Develi, Tekir, Hisarcik și Hacilar. Cel mai mult mi-a plăcut la Hacilar, de unde urcam cu gondola și coboram pe o pârtie roșie unde s-a desfășurat și Campionatul Mondial de Snowboard. De la Hisarcik se urcă spre 2.900 și 3.400 și se coboară pe pârtii marcate cu negru – bannerele montate cum te dai jos din telescaun anunță că pe aici pot coborî doar schiorii experimentați, dar pârtia Sulinar din Poiană e mult mai provocatoare decât ce am găsit aici. Deși, clar, aici peisajul e superb iar lățimea pârtiilor îți permite să te dai în spectacol… Dacă urci pe la Tekir și Develi vei coborî pe pârtii roșii și albastre, pe care le poți combina – iar în trei seri pe săptămână tot aici se schiază și în nocturnă. Toate cele 4 zone sunt conectate între ele – e adevărat că cel mai des de pârtii albastre și de telescaune lente, pe care faci spre 15 minute.

Restaurante

Și în oraș și pe munte prețurile au fost mai mult decât acceptabile. Mesele noastre (patru persoane) au costat între 70 și 200 de lei, și întotdeauna ne-am ridicat sătui. O porție de cartofi prăjiți, orez, salată și frigărui de pui era 250 de lire (37 lei), iar dacă în loc de pui aveai 4 cotlete de miel plăteai 400 de lire (60 de lei). Meniuri variate, mâncare proaspătă, oameni foarte prietenoși – pentru noi a fost perfect din toate punctele de vedere.

Diverse

• nici pe munte și nici în oraș nu am găsit magazine de unde să pot cumpăra echipament de pârtie. Speram să găsesc o salopetă de snowboard, dacă nu măcar o altă geacă și un pantalon, dar… m-am dat cu ce mi-am adus de acasă. Noroc că îmi cumpărasem pe ultima sută de metri boots și legături noi din România, aici nicio șansă să fi găsit ceva bun.
• echipament de închiriat găsești la fiecare “poartă”, și nu mă refer doar la skiuri și clăpari ci la echipament complet: șosete, pantaloni, geacă, ochelari. Tot, absolut tot. Veneai cu haine de stradă și te schimbai complet pentru pârtie, în haine închiriate.
• Ca fapt divers, unele fete urcau cu haine tradiționale și costum de ski. Adică aveau capul acoperit și abia apoi casca (obligatorie) iar peste pantalonii de schi și sub haina până la glezne li se vedeau pardesiele tradiționale.
• Deși nu am prins deloc cozi, am văzut la unele instalații că monitorii de ski și persoanele care luau lecții aveau intrare separată. La fel cei care urcau pentru plimbare – în plus, aveau și tarif mai mic
• Parcările nu se plătesc – excepție la Develi Kapi, 75 lire/zi
• Mai ales în weekenduri, la baruri și restaurante se încing adevărate petreceri, cu muzică tradițională turcească și DJ care adună lumea în “hore” uriașe 😊 și mai au ei o plăcere – să facă focuri în butoaie, și să facă atâta fum, încât în zilele cu ceață groasă poți să te ghidezi după miros și după zgomot ca să ajungi jos, la baza pârtiei.
• Dacă au trecut de 12 ani, copiii plătesc tarif de adulți la instalațiile de urcat pe munte.
• Prețul unei urcări pe munte este de 60 de lire (8 lei) dacă iei o singură urcare și scade la 3 lei dacă iei 100 de urcări. Pentru fiecare urcare de pe skipass se scade câte un punct, deci este foarte ușor să ai evidența urcărilor rămase. Din experiența noastră – familie cu copii – o medie ar fi de 12 urcări pe zi. Dacă am fi fost doar adulții, dacă ar fi fost deschise toate pârtiile, dacă n-am fi prins și zile cu ceață și dacă nu ne-ar fi plăcut așa de mult mâncarea de pe munte, sigur nu ne-ar fi ajuns cele 100 de urcări luate pentru fiecare dintre noi cu 2.250 lire/persoană. Așa, ne-am întors fiecare acasă cu puncte.
  
  Deși am ales Turcia din considerente financiare, într-un final am simțit că am făcut o alegere foarte bună pe toate planurile. A fost o vacanță foarte, foarte relaxată: nu am tras de copii cum probabil am fi făcut-o la Solden, unde aș fi vrut să mă dau cat mai mult, nu am avut deloc grija că cineva ar putea intra în ei pe pârtie… de fapt, nu am avut aproape nicio grijă în vacanța aceasta. Motiv pentru care acesta a fost, probabil, doar primul episod din “La ski în Turcia” pentru noi 😊