Muscat, capitala țării, a fost următoarea noastră oprire. Am ajuns singurei, fără ghid, fără să ne rătăcim sau să trebuiască să punem întrebări – aparatul de navigație a fost suficient. Doar cât ne-am învârtit să ne găsim cazarea și ne-am dat seama că, fără mașină, e imposibil să vizitezi orașul, care se întinde pe aproape 80 de kilometri. Dacă nu închiriezi una, ai varianta deplasării cu niște microbuze, baisa, ori cu taxiul. Mie nici una nu mi s-a părut atractivă… Spre deosebire de Dubai, unde taxiul este ieftin, în Oman prețurile nu erau la fel de prietenoase – și dacă pui la socoteală și distanțele uriașe între obiective… A, și încă o deosebire față de Dubai e că taxiurile nu au sistem de taxare, așa că tariful se bazează pe negociere, chestie pe care aș evita-o cu drag oricând…
Doar în orașul vechi am luat-o pe jos. Pe stânga munții golași care străbat orașul, pe dreapta marea și, între ele, promenada – care a rămas zona mea preferată din Muscat. Mirosul puternic de tămâie m-a dus spre Bazarul Mutrah. O destinație în sine, un loc unde merită să te pierzi cel puțin pentru o jumătate de zi, ca sa te bucuri în liniște de toată experiența. Un magazin vinde numai tămâie: pură “pentru cunoscători” sau combinată cu arome de santal, vanilie, iasomie sau trandafir, pentru nehotărâți. Magazinele de condimente împrăștie un miros puternic de curry – bucătăria omaneză, având puternice influențe indiene, pe el se bazează. În celelalte magazine chiar nu știu la ce să mă uit mai întâi. O explozie de culori și o abundență de obiecte indiene și omaneze îmi ia ochii: haine tradiționale, eșarfe, bijuterii, sculpturi și nimicuri, toate oferite la un preț care, în urma negocierii, adesea se înjumătățește. Într-unul din magazine vedem o grămadă de arme – puști de vânătoare, săbii și cuțite – și un tată cu copilul lui, amândoi îmbrăcați în dishdasa tradițională (“rochiile” albe ale bărbaților) cântăresc toată oferta. În alt magazin un omanez simpatic ne arată colecție lui de bancnote, adunată din “donațiile” turiștilor. Cum nu are nimic românesc, îi completăm noi colecția, bucuroși că suntem primii români care au trecut pe la el. Din tot haosul m-am mulțumit cu niște brățări din piele de cămilă și câteva cutiuțe cu tămâie, după care mi-am tras sufletul la o terasă, privind localnicii, sorbind din cea mai bună limonadă cu mentă.
Știind că suntem într-o țară arabă unde tradiția se respectă, am fost surprinsă de câte femei singure erau la plimbare sau la restaurante. La fel și în magazine, unde lucrau ca vânzătoare (deci erau văzute și de bărbați, cu care trebuiau să și vorbească), ba chiar și în vamă existau angajate femei. Am aflat mai apoi, dintr-o discuție cu un alt omanez simpatic, că tot ce s-a întâmplat bun în țara lor, toată deschiderea, se datorează sultanului Qaboos. El a preluat puterea în anul 1970. Cu forța, de la tatăl lui, deși varianta oficială e că tatăl a abdicat de la tron. Tânărul studiase la Londra și venise în țară cu idei reformatoare. A reușit să le pună în aplicare, astfel că a folosit veniturile mari obținute din petrol pentru a scoate țara din izolare și a o moderniza. Din ce atunci când a venit el de-abia existau câțiva kilometri de drum asfaltat, acum toată țara este străbătută de o rețea de drumuri perfecte (care se extinde și modernizează în
continuare). Una din măsurile luate de tânărul sultan a fost să facă învățământul gratuit și obligatoriu. Făcându-l obligatoriu, a dat automat o șansă și fetelor – care sigur ar fi fost altfel dezavantajate. Ca să fie cu adevărat gratuit, statul asigură inclusiv transportul spre școli pentru copiii din satele mai izolate. Între timp s-au făcut drumuri spre absolut toate așezările. Până acum câțiva ani însă, copiii din localitățile unde nu ajunseseră străzile erau transportați la școală cu elicopterul. Omanezul care ne povestise toate astea mergea acum la școală cu autobuzul asigurat de stat, stătea la oraș timp de cinci zile, la internat, după care era adus pentru weekend acasă cu același autobuz.
Următoarea zi am ieșit să descoperim și partea nouă a Muscatului. Aici însă ne-am simțit ca într-un labirint. GPS-ul, cu softul actualizat la nivelul anului anterior, nu știa pe care dintre podurile suspendate unul peste altul să ne îndrume, iar bretelele de ieșire și sensurile giratorii nu semănau cu ce vedeam pe monitor. Cu greu am ajuns la un mall – îmi doream cu disperare să găsesc cea mai banală mâncare, cea mai puțin tradițională și cu cele mai puține condimente în ea 🤦♀️
Dacă pe lângă trafic mai adaug și stilul de condus al șoferilor din capitală, diferit de restul omanezilor întâlniți până atunci, o să înțelegeți de ce m-am bucurat grozav când am ajuns în fața ultimului obiectiv: Marea Moschee! Știind că nu pot intra îmbrăcată oricum, mi-am adus haine speciale care să îmi acopere pielea – pentru femeile care nu erau corect îmbrăcate exista un loc de unde puteau împrumuta hainele ce le permiteau apoi accesul.
Construcția este impresionantă prin dimensiunea ei, iar interiorul sălii de rugăciune te uimește, chiar dacă n-ai știi că ai deasupra capului cel mai mare candelabru din lume (înalt de 14 metri) și pășești pe al doilea cel mai mare covor țesut manual din lume (cântărește 21 de tone și are 1,7 miliarde de noduri!!). Totul este perfect și nimic nu e lăsat la voia întâmplării: pereții, podeaua, suprafețele vitrate par a fi niște bijuterii migălos lucrate.
Deși a fost un oraș interesant, un mix de nou și vechi cum nu am mai văzut în alte orașe arabe, plec din Muscat bucuroasă că de acum voi vedea fix ceea ce deosebește Oman de celelalte țări bogate vecine: natură și tradiție.
0 Comments