Wadi Rum, locul în care m-aș întoarce oricând

Cât de tare s-a aglomerat Iordania! Am văzut pe facebook pozele unor prieteni și mi-am dat seama că ce am văzut noi, cu aproape 14 ani în urmă, nu mai seamănă deloc cu ce văd cei care acum ajung pentru prima dată în Iordania. Plus că, fără să caut prea mult, pe paginile de FB a trei prieteni diferiți văd că sunt care prin Wadi Rum, care prin Petra. Când am anunțat noi că ne vom petrece vacanța acolo, familia și prietenii ne-au privit un pic panicați, de parcă plecam pe Marte – altceva nu puteam găsi de văzut? La teroriști ne trebuie să mergem?

“Teroriștii” de pe-acolo s-au dovedit așa de prietenoși încât, atunci când am zis că nu stau să mănânc la ei că e fum, mi-au scos masa pe stradă ca să fie siguri că nu mai am această problemă 😊

Am ajuns în Iordania în aprilie 2009, la scurt timp după ce se aleseseră cele 7 minuni ale lumii moderne – și Petra era una dintre ele. Pe atunci doar Taromul zbura încolo, cu 3 zboruri pe săptămână – și nu toate directe.  Soțului meu i-a trebuit foarte mult timp să mă convingă să accept ideea acestei excursii. Știind de atâtea atentate comise în țări arabe, îmi era frică și… aici se oprea discuția. Toate argumentele lui – care lucrase și locuise pentru un an în Iordania cu ceva vreme în urmă – se loveau de un NU încăpățânat. Până am găsit pe un blog povestea unui turist abia întors de acolo și atunci mi s-au aprins călcâiele.

Deși credeam că îmi face cu mâna, fata de pe măgar își ascundea fața și mă amenința cu șlapul pe care îl ținea în mâna 🤦‍♀️

Am plecat cu gândul că vom sta 8 zile – care până la urmă s-au făcut 11. Așa de mult mi-a plăcut acolo, încât în timp ce urcam spre Petra am sunat la agenția Tarom și le-am spus că vrem să mai stăm, chiar dacă vom avea zbor cu escală în loc de cel direct cumpărat inițial.

Vacanța în Iordania a fost pe cont propriu de la un capăt la altul. Mi se păreau atât de triste ofertele agențiilor de la noi, care la vremea aceea te fugăreau în 7 zile și prin Iordania și prin Israel…

Am ajuns pe la 3 dimineața la Amman, cu viza luată din țară. Trebuia să ne întâlnim la aeroport cu cineva din partea agenției rent-a-car, care nu mai venea… Toți ceilalți pasageri plecaseră, liniște în aeroport, doar eu mă agitam să văd unde o fi mașina promisă. Mă întorc la Sorin și îl văd vorbind cu un soldat înarmat – ce naiba? Ajung lângă ei și îi aud vorbind românește – oare visez, mi se trage de la orele nedormite? Vâzându-mă cu ochii mari, soldatul îmi spune repede că a fost la studii la noi, la Academia Militară din București, timp de 3 ani, și că se bucură să aibă cu cine să mai exerseze româna învățată. A venit și iordanianul cu mașina – relaxat, deși întârziase destul, și uite așa mi-a confirmat ce ştiam eu despre ţările arabe: aici totul se întâmplă, dar nu când vrem noi, ci când vrea Allah 😁

Mașinuța cu care am făcut ocolul Iordaniei și pe care, la plecare, am lăsat-o în toiul nopții în parcare, cu cheia înăuntru, fără nicio altă formalitate de predare. “Noi nu ne facem griji”, ne-a spus iordanianul relaxat.

Am plecat din aeroport la volanul unei Toyota Corolla, închiriată cu 280 euro pentru zece zile. Era deja 5 dimineaţa când am oprit la o brutărie, încercând să aflăm cum să ajungem la hotel. Alesesem să ne cazăm la Madaba, o localitate mai apropiată de aeroport decât Ammanul, capitala ţării, tocmai în ideea că ne va fi mai uşor să ne descurcăm la volan.  Plecăm cu o pungă de lipii calde şi nişte indicaţii de la angajaţi, dar ne învârtim în cerc şi în câteva minute suntem din nou în faţa brutăriei… Devine clar că nu o să ne descurcăm prin labirintul de străduțe numai pe baza explicațiilor, așa că unul dintre băieţi alege să urce în maşina lui şi ne conduce până la hotel.


Celebra hartă de pe podeaua Bisericii Sfântul Gheorghe din Madaba

Cel mai renumit obiectiv din Madaba este Biserica Sfântul Gheorghe, căreia i s-a dus vestea în toată lumea datorită pardoselii ei. Făcută din peste două milioane de piese de mozaic, în urmă cu 1500 de ani, ea este de fapt cea mai veche hartă pe care apar Ierusalimul, Palestina şi teritoriile sfinte. 

La Amman am mers mai mult în trecere în drumul spre Jerash. Sorin fusese și înainte aici și rămăsese tare impresionat, așa că am alocat mai mult din zi pentru această destinație. Situat la 48 de kilometri distanță de Amman, Jerash este unul dintre cele mai mari si mai bine păstrate orașe romane din afara Italiei și cel mai important centru ecleziastic din Decapolis (cele zece cetăți unde, conform tradiției creștine, Isus a făcut minuni). Așezarea este menționată și în Biblie, sub numele de Gerasa.

În perioada de glorie, la începutul secolului 3, Jerash ajunsese să aibă 20.000 de locuitori. Două sute de ani mai târziu, era considerat un important centru religios al zonei – fapt confirmat de numărul mare de lăcașuri de cult construite atunci. A fost însă atacat de perși, apoi cucerit de musulmani, și după niște cutremure puternice în secolul 8 de-abia mai număra 4.000 de locuitori. Încet-încet orașul a fost abandonat, până în anul 1806 când un explorator german a redescoperit locul. Cea mai mare parte a orașului antic Jerash fusese acoperit de nisip, și asta a contribuit la păstrarea și salvarea lui.

Spre deosebire de Petra, aici numărul turiștilor străini este ceva mai mic. În schimb, foarte mulți iordanieni vin să viziteze locul sau doar să “iasă la aer” în weekend. Dacă la Petra am văzut femei în pantaloni scurți și maiouri, la Jerash chiar a fost bine să am pantaloni și mânecă lungă – familiile numeroase de localnici întorceau capul deranjați de ținutele sumare.


De bifat aici ar fi Arcul de Triumf al lui Adrian, Hipodromul (care la vremea lui putea găzdui 15.000 de spectatori), Aleea Cardo cu cele peste 200 de coloane ionice și dorice, Forumul Oval sau Amfiteatrul. Aici am nimerit noi în toiul unui mini-spectacol cu muzică tradițională și a fost super. Am încheiat ziua la un restaurant frecventat de localnici – cum ne place nouă să facem – și am ales tare bine. O terasă enormă, plină ochi de localnici, fără meniuri în engleză. Am mers pe mâna chelnerilor, am mai arătat cu degetul din ce am văzut pe alte mese, și uite așa am comandat mai mult decât am putut mânca. Festinul (cu pâine și dulciuri făcute în casă) ne-a costat 15 euro.

Întorși la Madaba, în altă zi am mers la Muntele Nebo – unul din locurile sfinte ale Iordaniei, unde se spune că a urcat Moise pentru a vedea Pământul Făgăduinței și unde se presupune că este înmormantat. Papa Ioan Paul al ll-lea a vizitat și el acest loc în anul 2001. Priveliștea pe care o ai de sus este uimitoare: Valea Iordanului, Ierusalimul și Marea Moartă. În apropiere de Muntele Nebo se află și locul unde a fost botezat Isus, loc care de asemenea poate fi vizitat.

De la Muntele Nebo drumul coboară la Marea Moartă. Ca să facem baie, aveam trei opțiuni: să coborâm la o plajă neamenajată, să plătim în jur de 12 euro şi să mergem la una din cele două plaje amenajate (una din ele are şi piscină cu apă dulce) sau să ne cazăm la unul din hotelurile de cinci stele care aveau acces direct la mare.
Prima opţiune este adesea preferată de localnici, care vin aici mai ales vinerea, la picnic, cu toată familia. Adulţi, bătrâni şi copii fac baie până seara, apoi stau pe lângă grătare şi ascultă muzică, fiecare de la maşina lui, la lumina farurilor. Am avut practic imaginea perfectă a lumii arabe, unde viața se întâmplă și după lăsarea întunericului, indiferent dacă în familie există copii mici sau bătrâni.

Noi am ales să plătim intrarea, în primul rând pentru că am ştiut că după ce vom ieşi din apa sărată vom avea nevoie de duş pentru a scăpa de senzaţia de piele care ţine. Și apoi îmi doream șezlong, piscină, restaurant… Am lenevit la soare câteva ore, ne-am împachetat în nămolul renumit pentru proprietățile curative apoi am plutit leneș pe mare până la apus. Pentru că apa este foarte sărata, vei sta la suprafață fără nici un efort. Mai greu ar fi să încerci să înoți aici – dar nu vă recomand nici măcar să încercați! A făcut o săritură un turist, încercând o glumă, după care a avut dureri groaznice de ochi mult timp…




La câţiva kilometri de plaja de la Marea Moartă, o altă destinaţie pentru o baie mai… altfel. Hammamat Ma’in este un loc cu apă minerală foarte fierbinte care iese din izvoare şi se revarsă în cascade înalte, puţin cunoscut de turişti, dar foarte apreciat de localnici (ei spun că apa face bine „la toate”). Legenda spune că şi regele Irod se trata aici şi că atât de mult i-a plăcut zona încât şi-a construit în apropiere, la Mukawir, un palat (unde se spune că a fost decapitat Ioan Botezătorul).


Apa fierbinte cade cu putere de sus, și una din distracții e să stai chiar sub șuvoiul de apă și să vezi cât reziști

Ca să ajungem la izvoare a trebuit să plătim o taxă şi să intrăm într-un resort. Există bazine acoperite, separat pentru bărbaţi şi femei, dar aburii, aglomeraţia şi… senzaţia ciudată de a face baie cu oameni îmbrăcaţi din cap până-n picioare m-au făcut să spun „pas”. În bazinele exterioare însă, aceeaşi problemă: eram singurii turişti, iar costumul de baie (întreg) părea insuficient faţă de rochiile lungi şi baticurile femeilor, aşa că am considerat că este mai bine să intru şi eu îmbrăcată… Am pus un pareo care a rezistat pe mine până a apărut un grup mic de rusoaice, dezbrăcate bine după standardele de acolo 😊 și atunci am zis că pot rămâne și eu în costum de baie. Altfel, oamenii au fost foarte drăguţi: ne-au oferit cele mai bune locuri, fix în mijloc, unde cădea cascada cu cea mai mare putere şi apa era cea mai fierbinte, iar în grota de deasupra bazinului, unde se făcea saună (de la un fir de apă termală) ne lăsau unde erau locurile cele mai fierbinți.  Oameni simpli, care încercau să intre în vorbă cu noi deși pe toți ne dureau mâinile de la atâta engleză… În scurt timp prietenii noștri din apă ne-au invitat la masă, la fel și un grup mare de fete, care veniseră acolo cu copiii lor și bonele. Fetele, curioase, s-au adunat în jurul uneia care vorbea engleză și au început întrebările: cum mă cheamă, câți ani am, dacă am copii, dacă lucrez. Multe dintre răspunsurile mele cred că li s-au părut distractive sau ciudate, dacă e să mă iau după reacțiile lor.

De aici noi am plecat spre Aqaba. Din cauza bugetului redus am stat la 7 km sud de oras, și bine am făcut: orașul era destul de aglomerat, din cauza portului apa nu era curată iar plaja publică era destul de îngustă. Poate tocmai de aceea recent se construise un sătuc de hoteluri și pensiuni în sudul orașului, unde venea cam toată lumea pentru scufundări și snorkeling. Plaja era foarte lată, foarte curată și … foarte goală. În ziua în care am facut noi diving era foarte puțină lume în zona, iar la plajă chiar nimeni.


În perioada aleasă de noi vizibilitatea sub apă a fost foarte redusă, așa că nici măcar experiența scufundării nu a fost impresionantă


Aqaba nu m-a impresionat cu nimic, în schimb următoarea destinație, deșertul Wadi Rum, a devenit unul din cele mai frumoase locuri de pe planeta asta, pentru mine…Situat la aproximativ 70 km de Aqaba și având statutul de Rezervație Naturală de prin anii ‘90, ea este atent monitorizată de Societatea Regală pentru Conservarea Naturii. Tocmai de aceea accesul se făcea printr-un singur loc, unde se puteau închiria ghizi (neapărat beduini) sau te întâlneai cu al tău, daca l-ai “rezervat” dinainte. În Wadi Rum nu puteau intra decât maşinile companiilor de turism locale, dar asta dădea şi turiştilor siguranţa că nu se vor rătăci sau nu vor rămâne blocaţi, cu maşinile lor, printre dunele de nisip. Mai puteai explora zona (o parte din cei 720 km pătrați) pe cămilă, pe cal sau pe jos (pentru cei foooarte curajoși). Noi am rezervat un tur cu o mașină 4×4, o noapte în deșert și toate mesele incluse pentru aproximativ 135 euro – două persoane. Ce mi-a plăcut a fost că deși a mai fost o familie de francezi care au apelat la aceeași agenție și au avut același traseu cu noi, ne-au dat două mașini și doi ghizi, pentru a ne face turul cât mai personal. Așa de puțin aglomerată era Iordania pe atunci…





Am îmbrăcat haine cu mânecă lungă, pantaloni lungi, ne-am acoperit capul și am pornit la drum. Deja eram în pustiu când ghidul ne-a spus că vom opri pentru prânz. Parcase mașina la umbra unei stânci – ce diferență de temperatură e în deșert între soare și umbra! Cât am mâncat niște humus, roșii, brânză topită și alte mărunțișuri ambalate în porții individuale, Sabahl a adunat de nicăieri niște bețisoare și niste iarbă uscată, a făcut focul și ne-a făcut și un ceai!


Ne-am plimbat restul zilei prin deșert, am văzut locuri fenomenale, am urcat și coborât dune de nisip, pe unele din prima – pe altele dupa câteva încercări. Unele locuri le-am “bătut” cu piciorul și în una din aceste escapade chiar ne-am pierdut de ghid pentru vreo două ore. Sabahl ne-a spus “în față, dupa ce treceți de acei copaci, veti găsi un canion. Traversați-l și ne vedem pe partea cealaltă”. Doar că eu am înțeles “traversați-l și întoarceți-vă aici”. Ceea ce am și făcut. N-ați vrea să trăiți senzația când, morți de oboseală dupa ce ați urcat – coborât dune de nisip și stânci în canion, ajungeți la locul de întâlnire și nu găsiți pe nimeni. Era atâta liniște… și venea seara… Ne-am gândit atunci că n-am înțeles bine, am luat-o înapoi spre capătul canionului, am tras de noi dar, când am ieșit în cealaltă parte, și acolo era liniște. Cum nu mai știam ce să facem, ne-am așezat să ne odihnim și să vedem ce se mai întamplă. După vreo jumătate de oră, când a apărut ghidul speriat, ne-am dat seama că tot timpul ăsta am umblat în cerc unii după alții.

Ultima poză făcută de ghid, înainte să ne abandoneze în deșert 🙈

Am ajuns la tabără cu puțin înainte de apus. A fost un moment incredibil… în liniștea aceea, înconjurați de nuanțe de galben, roșu și portocaliu. A urmat apoi cina, pregătită de un bucătar egiptean (chiar am constatat că aici munca “de jos” e făcută de egipteni), care de-abia rupea câte ceva în engleză și care s-a bucurat enorm când a auzit de la mine câteva cuvinte în arabă – a început să turuie de fericire, credea că a găsit partener de conversație. Vorba lui, “no english, no friends”. Curent electric nu exista, dar ne-au asigurat lanterne. La baie aveam lumânări și pe cer milioane de stele. Cel mai frumos cer, cel mai senin și mai plin de stele aici a fost. Cerul din Wadi Rum, sub care am stat până ne-a fost prea frig, cu toate hainele pe noi. Ne-am retras apoi în cort, ne-am învelit cu toate păturile pe care le-am găsit și ne-am promis că, la următoarea tură în Iordania, o să știm dinainte că aici nu se vine pentru o singură noapte.



Condițiile de cazare în Wadi Rum pe atunci erau foarte modeste. N-aș fi crezut vreodată că taberele cu corturi simple vor fi înlocuite de glampingurile luxoase de azi…


Mie Wadi Rum mi-a rămas la suflet. E un loc incredibil de frumos. M-aș duce oricând înapoi, și sigur aș sta mai mult. Aș alege un tur pe cămilă și nu cu mașina, ca să nu trec atât de repede pe lângă locurile acelea ireal de frumoase. Și, cu siguranță, de aici nu m-aș mai duce nicăieri în Iordania. Aș veni acasă. Pentru că după Wadi Rum parcă așteptările sunt mult mai mari. Aici e atâta liniște, e atât de bine… și ești lăsat în pace. Lucru de care mi-am dat seama abia când am ajuns la nebunia din Petra…

Sorin, scris cu mâna în nisip. În arabă. Cu mâna mea 😊


0 Comments

Leave a Reply

Avatar placeholder

Your email address will not be published. Required fields are marked *