… asta a fost, pentru mine, ziua în care am parcurs traseul de via ferrata Col dei Bos, în Dolomiți. Cu siguranță cineva experimentat ar considera traseul banal dar, pentru o fată de oraș, care își petrece zilele la volan sau la birou, va rămâne o experiență de neuitat.
Via ferrata Degli Aplini (Col dei Bos) este o ferrata relativ recent amenajată (față de majoritatea celor existente prin Dolomiți) – ca loc de antrenament pentru armata italiană, din câte am înțeles. Ea oferă o experiență incredibilă celor care vor să facă un traseu spectaculos pe stâncă, dar fără să consume prea multă energie până la punctul de start.
Deși este localizată la doar câteva sute de metri de drum, noi am obosit puțin până la intrarea pe traseu pentru că de la restaurantul Da Strobel (Pasul Falzarego), în fața căruia am parcat, am luat-o la stînga în loc să mergem în sus și un pic dreapta, prin pădure. Altfel, dacă găsești din prima intrarea pe traseu, este genul de drumeție pentru care nu mai ai nevoie de hartă – drumul te duce singur, prin jnepeniș și pădure, până la baza stâncii. Confirmarea că ești pe traseul potrivit? Vei traversa mai întâi un podeț de lemn peste râul Lagazuoi, vei urma cărarea îngustă care urcă în continuu și vei trece pe lângă ruine ale unor clădiri militare folosite de soldați, în Primul Război Mondial.
Odată ce ajungi la punctul unde trebuie să îți iei echipamentul de via ferrata și pui piciorul pe stâncă, începe provocarea. Traseul este descris ca fiind de dificultate medie – iar pe primii zeci de metri se „cern” cei care pot să îl parcurgă de cei care îl vor admira numai în poze. Primii 6 metri îi faci urcând pe un perete drept, pe care cei cu un pic de experiență vor găsi niște prize naturale bune. Urmează apoi un pasaj care ne duce vreo 4 metri la dreapta, după care începe a doua porțiune dificilă: o urcare de vreo 12 metri înălțime, cu foarte puține prize (pe primii 3 metri peretele chiar pare neted). Forța în mâini este esențială aici, și nu știu dacă am arătat caraghios sau nu, dar știu că m-am tras din greu de cablul și scărițele prinse de stâncă să pot avansa.
Sa renunțam și să ne întoarcem nu era o opțiune, indiferent de cât de greu părea traseul, așa că am continuat și am ajuns și la porțiunea spectaculoasă care m-a făcut să vreau să parcurg această ferrata: o traversare orizontală aeriană, o zonă expusă unde pare că plutești deasupra întregii văi! Încântarea că am ajuns acolo mi se vede pe față!
Deja de aici am continuat urcarea cu alt tonus, ceea ce a ajutat mult. După ce am ajuns pe vârf vremea s-a înrăutățit. A început ploaia, bătea și vântul și eram singuri-singuri pe traseu. Iar dacă urcarea a părut o provocare, coborârea a fost una și mai și: singura potecă pe care o găsim o ia în jos printr-o viroagă îngustă. Pe stânca alunecoasă vedem niște pitoane – ar fi fost grozav dacă am fi avut și noi coardă, însă nu, avem doar echipamentul de ferrata. Speram să găsim alternative, dar nu – devine clar, doar pe aici se poate coborî. Cu multă grijă și multe emoții, am reușit. Am ajuns cu bine jos, lângă fostul spital militar de campanie, de unde am mai urmărit o dată cu privirea traseul pe care abia l-am parcurs. A fost, cred, una din cele mai intense ore din viața mea 😊 dar bucuria că am reușit a fost pe măsură!
0 Comments