Dacă simți tot mai des că viața a început să semene cu un roller coaster din care vrei să cobori pentru câteva zile, îți recomand, bineînțeles, o vacanță. Și nu oriunde, ci în sudul Italiei, unde localnicii par să fi dus la rang de artă renumitul dolce far niente. Aici vei putea să te bucuri leneș de timpul tău, să vizitezi fără a fi pe fugă și să vezi locuri interesante fără să trebuiască să faci programări.
Poți merge în „tocul cizmei” pentru o astfel de vacanță, mai ales în afara sezonului. Clima este plăcută, cazările au prețuri decente iar biletele de avion pot fi suspect de ieftine. Dacă ai și compania potrivită, deja ai toate ingredientele pentru o vacanță reușită.
Eu am ajuns în Bari la început de noiembrie, împreună cu sora mea și cu cele două fete ale noastre, și am găsit un oraș suficient de sigur pentru a ne plimba singure prin orice zonă, indiferent de oră. Inițial am vrut să închiriem o mașină cu care să ne deplasăm în cele cinci zile de vacanță. Prețul total ar fi fost (daca am fi făcut rezervarea pe internet, cu cel puţin o zi înainte de plecare) în jur de 40 de euro pe toată perioada. Cum nu am fost suficient de hotărâte, am încercat să închiriem direct din aeroport. Prețul de 3-4 ori mai mare cerut aici ne-a făcut să renunțăm la plan și să ne bazăm doar pe transportul în comun – ceea ce s-a dovedit a fi o alegere foarte bună!
Din aeroport până la gara centrală din Bari se poate merge cu autobuzul 16 (1 euro biletul), cu shuttle bus-ul (4 euro) sau cu trenul (5 euro).
Bari în sine nu este spectaculos. O tură pe pietonală, alta pe Lungomare (promenada care se întinde paralel cu marea), o vizită la castel şi la biserica unde sunt moaştele Sf. Nicolae și plimbările prin Centrul Vechi și gata, poți spune că le-ai făcut pe toate. Ce mi-a plăcut însă la Bari a fost ritmul lent, relaxat în care parcă se desfășoară toate și faptul că străzile sunt foarte… “vii”. Hainele sunt scoase la uscat în stradă sau pe sârme întinse între clădiri, plantele care nu au mai încăput în locuință sunt puse lângă ușa de la intrare, pe trotuar, femei în vârstă ies cu măsuțele în stradă, în fața caselor, și modelează acolo, vorbind și râzând, celebrele paste orecchiette iar in zilele de sărbătoare familiile care locuiesc în casele din centrul vechi ies fiecare cu mese și scaune și fac o masă lungă unde servesc împreună cina. Localnicii își savurează cafeaua la cafenele micuțe înainte de a-și începe ziua iar la prânz toate localurile se închid, pentru că toată lumea își face siesta.
Deși Bari nu e spectaculos, merită să îți stabilești aici baza. Chiar dacă te vei folosi doar de transportul în comun, așa cum am făcut noi, ai avantajul că, de aici, dacă iei trenul, în jumătate de oră poți ajunge la Polignano a Mare, într-o oră ajungi la Alberobello și într-o oră și jumătate la Matera.
Situat la Marea Adriatică și construit pe stânci la vreo 20 de metri deasupra nivelului mării, Polignano a Mare este unul din cele mai romantice locuri din Puglia. Ce poți să faci aici? Păi noi coborât de la gară printr-o frumoasă grădină spre Lama di Monachile (Cala Ponte), un golfuleț cu o plajă stâncoasă tare fotogenică (dar care e supraaglomerată vara, cu siguranță). Am urcat apoi scările podului din Polignano și am mâncat aici cele mai bune paste și cea mai bună pizza, apoi ne-am făcut siesta în trenulețul care ne-a plimbat prin tot centrul vechi doar pe noi patru (din avantajele extrasezonului…) Când am ajuns în dreptul statuii lui Domenico Modugno, unul din cei mai renumiți cântăreți italieni (născut în Polignano), șoferul trenulețului a început să cânte versurile celebrei piese din care noi știam doar refrenul “volareeee, oh, oh, cantareeee, oooh, oh”. Bineînțeles că și noi a trebuit să îi ținem isonul 😊 Am rătăcit apoi până seara pe străzile din centrul vechi, am mâncat și înghețată – absolut grozavă – și abia când s-a înserat am luat trenul înapoi spre Bari.
Următoarea zi a fost dedicată orașului Alberobello. Celebrele căsuțe trulli, albe și cu acoperișul țuguiat, sunt extrem de fotogenice, motiv pentru care atrag un număr mare de turiști chiar și în extrasezon. Deși au fost construite din calcar acum câteva sute de ani, ele erau de fapt locuințe provizorii pentru muncitorii care lucrau pământurile și tăiau pădurile contelui Acquaviva d’Aragona. Căsuțele care nu au fost dărâmate au fost incluse în patrimoniul UNESCO și acum unele sunt muzee ce pot fi vizitate contra unei mici donații, altele găzduiesc magazine de suveniruri și o parte au fost restaurate și sunt folosite pentru cazarea turiștilor.
Ultima zi am lăsat-o pentru Matera – un oraș din care nu aș mai fi plecat!
Matera este rățușca cea urâtă a Italiei. Matera este al doilea cel mai vechi oraș locuit permanent din lume, după Petra. Matera este un muzeu în aer liber și este unul dintre cele mai spectaculoase orașe din Italia.
În Matera a ales Mel Gibson să filmeze „Patimile lui Hristos”, vrăjit de senzația trăită când a ajuns aici, printre casele construite în trepte, una peste alta, și pe străduțele abrupte și înguste de piatră, care uneori trec peste acoperișurile caselor. Multe lucruri se pot spune despre Matera, și nici nu știu care ar descrie mai bine locul.
Greu de crezut, dar în capitala culturală europeană din 2019 (Matera a concurat cu alte orașe italiene și le-a „suflat” titlul) în urmă cu 65 de ani oamenii trăiau în peșteri! Abia în 1957 au fost cu toții evacuați și mutați forțat în locuințe „normale” – până atunci localnicii și-au dus traiul așa cum au făcut-o strămoșii lor preistorici timp de peste 9000 de ani: în grote (sassi) săpate în stâncă, în care locuiau (de obicei într-o singură încăpere) familii numeroase împreună cu animalele lor. Ghidul nostru, un italian slab, înalt și cu un aspect neîngrijit, trăise împreună cu familia lui într-o astfel de grotă. Ne-a povestit cum dormeau toți într-un singur pat (deși puțin probabil să fi avut loc toată lumea, familiile având în general câte 6-8 copii), aveau un lighean și o oală de noapte într-un colț al „camerei” și o singură masă mică, iar pe ea se află un castron din care mânca, o dată pe zi, toată familia. Nimeni nu avea voie să se așeze la masă după capul familiei și, dacă nu ajungeau acolo înaintea tatălui, rămâneau nemâncați până în ziua următoare. Un pic SF… mai ales pentru fetele noastre, care nu au putut concepe așa ceva 😊 Ce mi se pare greu de crezut nu sunt neapărat condițiile în care trăiau oamenii ci, repet, anul în care se întâmplau toate astea: 1957!
Ținută ascunsă mult timp, abandonată complet până în anii ’80, zona a reînviat abia după ce a fost inclusă de UNESCO în patrimoniul mondial. Este un loc care merită vizitat. Cu siguranță se va afla tot mai mult de orășelul acesta și, în curând, străduțele vor fi și mai aglomerate decât sunt azi!
0 Comments