Cum am ajuns să fac via ferrata în Dolomiți

Până să ajung în Dolomiți am mers destul de puțin pe munte. Câteva urcări în Retezat, pe Ciucaș fusesem de vreo două ori, în Bucegi destul de puțin, am bătut traseele cele mai soft din Piatra Craiului, un pic prin Munții Cernei și o iarnă prin Ceahlău și… cred că asta a fost tot. Aș mai adăuga și câteva săptămâni de vacanțe de vară prin munți în Austria, dar nu s-ar pune la socoteală de-adevăratelea pentru că acolo am mers cu copiii mici și am urcat cu telescaune sau cabine. Verile erau pentru alt gen de excursii și aventuri, iar iernile, până primăvara târziu, nu vedeam nimic altceva decât pârtii.  Dar la un moment dat am citit despre Dolomiți și via ferrata pe niște bloguri și atât mi-a trebuit! În două săptămâni eram deja acolo: pe stâncă, urcând agățată în ham trasee pe care nu credeam că voi ajunge vreodată și uitând total de frica de înălțimi pe care credeam că o am!

Ce  înseamnă via ferrata?

Traseele de via ferrata sunt niște trasee mixte care presupun atât drumeție cât și cățărare și sunt amenajate cu trepte, scoabe și podețe, care completează prizele naturale pe care le găsești pe munte. Primele trasee de via ferrata au fost amenajate chiar aici, în Dolomiți, în timpul Primului Război Mondial, și erau folosite de soldații italieni și austrieci. Cu timpul au fost recondiționate și acum sunt foarte bine amenajate și întreținute. Chiar și așa, e foarte important să le știi gradul de dificultate înainte de a te aventura pe ele, pentru că pe munte fiecare greșeală poate fi și ultima. În Italia sunt clasificate de la 1 la 6, traseele notate cu 1 însemnând că sunt o simplă drumeție iar cele de grad 5 presupunând deja abilități de alpinist. Țineți cont de lungimea traseului, de timpul necesar până la intrarea în traseu dar și de condiția voastră fizică și psihică. Epuizarea poate face mult mai dificilă o urcare ce nu părea să pună probleme iar zonele expuse pe verticală sau surplombe cer atenție și stăpânire.

Echipamentul de via ferrata

Traseele de via ferrata se parcurg folosind un echipament special din care nu trebuie să lipsească încălțămintea cu talpă aderentă, casca, hamul și setul cu cele două lonje și carabiniere cu care te prinzi de cablurile metalice fixate în stâncă. Un element important este disipatorul de energie, „airbag”-ul care amortizează o posibilă cădere și care absoarbe din șocul astfel provocat (lonjele sunt scurte și rigide și, dacă nu ar fi acel disipator, elementele de siguranță din echipament s-ar putea rupe sau coloana vertebrală ar avea serios de suferit). Dacă acel airbag se desface, echipamentul trebuie înlocuit (asta dacă mai ai curaj să mergi pe munte după).

Prima mea experiență de via ferrata

Se întâmpla în august 2017. Am decis să compensez lipsa mea de orientare citind în detaliu despre fiecare traseu pe care urma să îl facem – ba mai mult, am printat descrierile (cu tot cu poze) și am făcut traseele cu colile A4 în buzunar. Aveam bocanci buni (asta e esențial), haine de munte am cumpărat de acolo (nu recomand…) iar echipamentul de via ferrata l-am închiriat din Cortina d’Ampezzo. Pentru o zi, că dacă nu îmi place? Am ales cel mai frumos și ușor traseu din zonă: via ferrata Giovanni Barbara, cel care face ocolul cascadelor Fanes. Timpul necesar estimat era de aproape 4 ore, cu plecare din parcarea Pian de Loa. Am mers prin pădure și, în nerăbdarea mea, credeam că nu vom vedea nimic spectaculos, asta până când am ajuns la un punct de belvedere de unde se vedea, de pe marginea unei prăpăstii impresionante, pe cealaltă parte a muntelui, cascada.

Nu pot să descriu încântarea, dar nici uimirea – pentru că nu vedeam care poate fi traseul ce să ne ducă fix pe sub cascada de pe celălalt versant.

Am coborât un drum abrupt (cu scări improvizate din trunchiuri de copac) și am ajuns în vale. Eram sub cascadă! Abia aici ne-am pus echipamentul, casca și am pornit. N-am cum să vă redau bucuria simțită când m-am asigurat prima dată cu carabinele de cablul metalic de pe stâncă, sau când am urcat primul rând de scări metalice fixate în piatră. Dar pot să vă arăt cât de încântată am fost când am ajuns să trec pe sub cascadă, pe la mijlocul muntelui pe care îl admiram de pe cealaltă parte a defileului nu cu mult timp în urmă!

În continuare traseul a fost frumos – podețe, cascade, zone unde trebuie să te retragi ca să poată trece aventurierii ce vin din sens opus. Nu știu cât a durat să îl parcurgem, dar știu că ne-a prins o ploaie serioasă și am ajuns la mașină murați.

A doua zi, cine credeți că era din nou pe munte? Eu, de dimineață bună. Citisem de un alt traseu spectaculos, și nu-mi venea să cred că-l voi parcurge. Via ferrata De Luca / Innerkofler mă atrăgea pentru că trecea prin tuneluri săpate de soldați în primul război mondial și pentru că avea o porțiune destul de lungă de traseu ce se parcurgea asigurat pe cablu metalic. De fapt și acum îmi sclipesc ochii când citesc de trasee unde se merge pe cărare cât mai puțin și presupun cât mai mult cățărat.

Din Cortina d’Ampezzo se merge spre lacul Misurina. De aici se poate lua autobuzul, dacă vrei să scutești niște bani. Altfel, poți merge cu mașina pe un drum privat până la cabana Auronzo, însă vei plăti 30 de euro pentru acces. De la Auronzo până la refugiul Locatelli se merge pe o potecă lată și atât de ușor de parcurs încât o vei împărți cu persoane în cărucior cu rotile sau familii cu copii mici în cărucioare. Deși peisajul de jur împrejur este superb, eu am gonit să ajung la baza traseului. Am trecut, fără să știu cât de specială este, și pe lângă o ceremonie a Bersaglierilor, elita infanteriei ușoare a armatei italiene a cărei ținută nu ar fi completă fără pălăria acoperită cu sute de pene de cocoș negru.

Monte Patterno se vedea intimidant în față. Am găsit intrarea în traseu și am început să urcăm. Prima porțiune de câteva sute de metri se face prin tuneluri săpate în stâncă și luminate, din când în când, de câteva “ferestre” naturale.

Totuși, e bine să aveți o frontală sau măcar o lanternă de telefon ca să nu vă loviți în porțiunile cu tavane joase. Am ajuns apoi la porțiunea expusă, unde e necesar să te asiguri de cablurile metalice. Mai stângaci, mai ciupindu-mi pielea cu carabinele, dar cu mult entuziasm am parcurs și această porțiune și am început să mă simt tot mai sigură pe mine.

E bine să aveți pe cineva care să vă tempereze entuziasmul – sau mie, cel puțin, mi-ar fi prins bine. Drumul dinspre șaua Forcella del Camoscio se recomandă să fie parcurs dacă vremea este bună. La noi deja începuse să plouă, vântul făcea să simt și mai tare frigul, dar cum să renunț, cînd sunt așa aproape? Așa că am pornit cu încăpățânare, de una singură pentru început. Soțul m-a ajuns din urmă când a văzut că nu renunț, și cred că nu i-a părut rău: a putut să mă vadă extrem de fericită odată ajunsă sus, pe vârful lui Monte Patterno, aliniată lângă cele Tre Cime care se vedeau și mai frumos în fundal.

Acesta a fost momentul când Dolomiții mi-au intrat în suflet. Așa cum am scris și în jurnalul găsit la crucea de pe vârful lui Monte Patterno, nu aș fi crezut că pot să ajung acolo pe picioarele mele. Am riscat, am făcut greșeli (deși e un traseu cu dificultate medie – sau poate tocmai de aceea – l-am subestimat), nu am mai găsit drumul de întoarcere, am luat-o pe grohotiș, am făcut entorsă și am ajuns epuizați la mașină pe întuneric aproape, după multe urcări și coborâri inutile. Dar am putut. Și ăsta a fost doar începutul drumului spre Dolomiții mei dragi!