Peisajele din Oman sunt uimitoare…

Am plecat din Muscat bucuroasă că de acum voi vedea fix ceea ce deosebește Oman de celelalte țări bogate vecine: natură și tradiție. Deși nivelul de trai a crescut spectaculos după descoperirea masivelor zăcăminte de petrol, sultanul a avut grijă ca țara să-și păstreze tradiția. Una din legile date limitează înălțimea clădirilor la maxim opt etaje. Chiar și în Muscat puține construcții au această înălțime, iar în afara capitalei casele cu maxim două etaje arată la fel: sunt împrejmuite cu garduri înalte, au un turnuleț care adăpostește rezervorul de apă și sunt zugrăvite în culori care se integrează perfect în peisaj. 

Partenerii noștri de drum conduc mașini imense. Toyota noastră, cu motorul ei de 1,5 litri, pare caraghioasă pe lângă frumoasele Toyota Prado, Hillux sau Tundra, Mitsubishi Pajero sau monstruleții celor de la GMC. Chiar și așa, a făcut față unui drum șerpuit, neasfaltat, care ne-a urcat la 2.000 de metri altitudine, dincolo de Jebel Shams. Țineam neapărat să văd Marele Canion al Arabiei – Wadi Nakhr – așa că am trecut peste faptul că nu aveam mașină 4×4, am ignorant norii negri din care a turnat tot drumul și nu am ținut cont de recomandările care spuneau că traseul e riscant pe timp de ploaie.

Tocmai când credeam că nu vom ajunge nicăieri (pentru că nu existau indicatoare), am dat de ceea ce parea a fi un sat de beduini – abandonat, credeam. Vreo cinci căsuțe amărâte, în care localnici ce vindeau suveniruri se adăpostiseră de potop, era ultima așezare înainte de cărarea care ne-a dus pe buza Canionului. Preț de vreo zece minute ne-am cățărat pe stâncile care duceau la Balcony Walk, după care… tot efortul ne-a fost răsplătit! În dreapta noastră s-a deschis o prăpastie colosală, unde vârfuri de 3.000 de metri se terminau în văi de o frumusețe sălbatică. Așezată pe marginea muntelui, cu picioarele atârnând deasupra hăului, am admirat mută de uimire spectacolul oferit de soarele care ieșea ici-colo din nori și îndulcea culorile reci ale stâncilor. 

Astfel de senzații s-au repetat și în zilele următoare. Oman are o mulțime de “wadi” – văi care se umplu cu apă atunci când plouă torențial și prin care, în rest, te plimbi pe marginea unui fir de apă. Din toate, am mai oprit în Wadi Shab și Wadi Bani Khalid.

Primul din ele e ca un coridor superb de stânci perfect slefuite, alunecoase chiar, când albe, când galbene, cu mici oaze cu palmieri, străbătut de un râu verde smarald. Ca să ajungem însă aici, a trebuit să parcăm pe marginea unui lac pe care l-am trecut apoi cu o barcă mică, de lemn. Localnicii fac asta de dimineața până pe la 5 după masa – traversează turiștii înspre defileu și înapoi. Aveți grijă să întrebați cât stau pe acolo și nu depășiți ora aflată – sau pregătiți-vă să traversați lacul inot…

În Wadi Sbab apa formează câteva piscine unde te poți răsfăța înotând, după care canionul se îngustează și te obligă să continui drumul prin apă – asta dacă vrei să ajungi până la capăt, într-o peșteră unde se aud ecourile unei cascade micuțe.

Drumul spre Wadi Bani Khalid e străjuit de palmieri și se termină într-o parcare. De aici o luăm pe jos, pe marginea unui canal de irigații, și ajungem la un lac unde, ingorând indicatoarele ce spun că e periculos să înoți, localnicii fac asta sărind pe rând de pe un pod.

Said, un băiat de 18 ani care vrea să devină ghid după ce termină școala, vrea să se antreneze cu noi și se oferă să ne însoțească până la o peșteră din capătul canionului. Cu o eșarfă care îl acoperă de la mijloc în jos și papuci de plastic în picioare, Said se mișcă lejer pe pietrele când ascuțite când lucioase și ne așteaptă calm la porțiunile unde trebuie să ne descălțăm pentru a trece prin apă. La fel, stă după mine când încerc să găsesc cea mai sigură stâncă pentru următorul pas, dar nu îmi intinde niciodată mâna să mă ajute. Cu siguranță o face din respect, deși mi-ar place să treacă peste… La întoarcere vreau să mă bucur de apa în care se văd peștișorii – renumiții Garra Ruffa, folosiți în saloane pentru pedichiura spa, și îmi iau “la revedere” de la Said. Pe drum erau câteva panouri care informau turiștii că localnicii sunt mai conservatori și ar prefera să avem o ținută decentă chiar și atunci când înotăm, iar costumul meu de baie nu părea că îndeplinește această condiție… Said a lăsat impresia că pleacă, dar curând l-am văzut cățărat pe stânci – și a rămas acolo, cu ochii în telefon, cât am rămas și noi. 

Ne-am răcorit și în ceea ce localnicii numesc Casa Demonului – o piscină despre care omanezii cred că s-a format după ce acolo a căzut un meteorit. Geologii îi spun “prăbușire carstică”, consecință a acțiunii în timp a apelor subterane și a celor de suprafață, iar ghidurile turistice numesc ochiul adânc cu apă verde Bammah Sinkhole. Spuneți-i cum vreți, dar nu ocoliti aceasta piscină naturala cu apa de culoarea smaraldului. Și aveți grijă la ținută… ca în toate locurile frecventate și de localnici, și aici ar fi bine să aveți un costum de baie care să vă acopere cât mai mult corpul.

Rezervația de broaște țestoase verzi de la Ras al‑Jinz a fost un alt loc în care am ținut neapărat să ajungem. Accesul în zonă este reglementat și supravegheat de Ministerul Mediului, motiv pentru care pe plajele unde uriașele țestoase depun ouă se poate merge doar în tururi organizate. Am rezervat unul, deși știam că luna mai nu este cea mai bună perioadă pentru asta… Am venit după lăsarea întunericului la centru și înainte de a porni ghizii  ne-au făcut instructajul. În mare a trebuit să avem grijă să nu deranjăm țestoasele cu zgomot sau lumină, așa că a fost o peripeție să mergem în liniște și pe întuneric pe o plajă plină de gropi-capcană săpate de uriașele țestoase. Ni s-a interzis să folosim orice sursă de lumină, pentru că puii abia ieșiți din ouă ar fi venit spre ea în loc să se îndrepte spre mare. Deși după introducerea făcută de ghid deja ne gândeam ca am venit degeaba, curând găsim trei țestoase verzi de mare care au venit să depună ouă. Le ținem companie o oră, timp suficient pentru a surprinde toate etapele – depunerea ouălor, acoperirea acestora cu nisip și drumul greoi al țestoasei înapoi în mare. Avem noroc nesperat și vedem cum, dintr-un cuib, câțiva pui abia ieșiți din ouă se îndreaptă spre mare. Știți ce greu e să te bucuri fără sonor? 😊 noi am aflat asta acolo. Doar ghizii se apropie de ei cu o lanternă și atrag astfel, spre valuri, niște pui de țestoasă dezorientați. 

Mai stăm puțin pe plajă, sub cerul plin de stele, apoi ne retragem la Sur, în căsuța de stuf pe care am închiriat-o (scumpă, ca mai toate cazările din Oman). Petrecem o noapte scurta, ca multe altele din Oman, pentru ca tragem cat putem de timp sa savuram fiecare moment acolo. Si ne trezim dis de dimineata ca sa ne rasfatam cu cateva ore de plaja inainte sa pornim din nou la drum.