La pas prin Banatul montan

Puține locuri m-au surprins așa de plăcut cum a făcut-o Banatul montan! Zona are atâtea surprize frumoase pentru cei care vor să stea în natură, încât cred că nici două săptămâni nu sunt suficiente să descoperi totul în tihnă, iar de plictisit cred că nu poate fi vorba pe aici…

Opt bilete de avion pierdute din cauza pandemiei ne-au adus în ultimii trei ani cele mai frumoase vacanțe! Pentru că atunci când ne-au anulat, cu doar câteva zile înainte de plecare, zborul spre Dubai, cei de la Wizz ne-au dat banii înapoi și cu ei am ales să ne cumpărăm o rulotă 😊 Și uite așa am călătorit noi, în vremuri când toate hotelurile și restaurantele erau închise, mai mult decât oricând.

Pentru prima vacanță cu rulota am ales să mergem în Banatul montan. Citisem într-o revistă Wizz Air despre frumusețile zonei – ba chiar am făcut și poze articolului, și pusesem poza într-un fișier de “to do când o fi timp” (asta pentru că niciodată nu găseam timp să mergem și pe la noi, când la câteva minute de casă aveam aeroportul, locul de unde atâtea curse low-cost ne puteau duce în alte destinații tentante).

Sunt foarte multe locuri care merită vizitate în zonă, așa că a trebuit să alegem ce vrem să vedem neapărat și abia apoi să ne stabilim „baza”, de unde să plecăm în excursii zilnice. Noi am ales să stăm pe Valea Cernei, unul dintre motive fiind acela că în zona „concurentă” – Cheile Nerei – auzisem că sunt multe vipere. Chiar și așa, am văzut în fiecare zi câte 3-4 șerpi, atât pe terenul unde am campat cât și pe traseele făcute. Deși am mers cu rulota, am trecut pe lângă campingul aglomerat și ­înghesuit din Herculane și am profitat de faptul că în zonă mulți proprietari de teren le oferă spre închiriere celor care caută vacanțe în natură. Așa ne-am ales cu o pajiște frumoasă, mărginită de râul Cerna și supravegheată de sus de culmile calcaroase ale munților, specifice Parcului Național Domogled – Valea Cernei. Chiar și numai pentru acest peisaj ar fi meritat să ne planificăm câteva zile de relaxare în zonă, însă am preferat să ne avântăm pe trasee, știind că avem multe de descoperit.

Cascada Vânturătoarea a fost prima noastră destinație. Traseul începe de la coada lacului Prisaca și urcă abrupt prin pădure, vreo 20 de minute. Rădăcinile groase ale copacilor ies din pământ și sunt ca niște scărițe ce fac urcușul ceva mai ușor (deși chiar și așa am tras de noi destul 🙈). Dacă aveți condiție fizică bună și nu opriți prea des pentru poze, într-o oră și jumătate puteți ajunge să admirați de aproape una dintre cele mai frumoase cascade din România.

Bineînțeles că titulatura poate fi contestată, însă este clar că aceasta este cascada cu cea mai înaltă cădere de apă din România – aproximativ 40 de metri. Numele de Vânturătoarea vine de la faptul că, înainte să atingă solul, firul de apă se lovește de un prag de stâncă și de aici se împrăștie. O ploaie fină se creează iar apa ajunge jos într-un bazin unde curajoșii își fac baie în zilele călduroase. 

Odată întors la șosea, dacă mai ai energie poți merge și spre Cascada Cociului, cea care se „luptă” cu Cascada Cailor pentru titlul de cea mai înaltă cascadă din țară. Să te aștepți la un drum de peste două ore dus-întors, traseul fiind mediu spre dificil din cauza diferenței de nivel, a pietrișului, bolovanilor și a copacilor căzuți. 

Cum deja ne-am făcut antrenamentul, a doua zi am pornit încă de dimineață spre Cheile Țăsnei. Traseul ­începe chiar vizavi de terenul unde am campat, așa că am plecat fără multe provizii la noi. Aveam însă bocanci înalți și, neapărat, pantaloni lungi – echipament la care nu renunțăm în nici una din zilele petrecute aici, asta pentru că, pe lângă șerpi, încă din prima zi de traseu am dat și peste un scorpion. Ca o paranteză însă, la spital nu am ajuns după întâlnirile cu aceste vietăți specifice zonei, ci după o mușcătură de căpușă, de unde concluzia că o astfel de ieșire nu este neapărat mai riscantă decât o plimbare în parc. Ca majoritatea traseelor din zona Domogled – Valea Cernei, și drumul spre Cheile Țăsnei începe cu o urcare susținută, prin pădure. Continuă apoi spectaculos și sălbatic printre stânci și pini negri, iar când ajungeți la o cărare săpată în stâncă să știți că vă aflați pe locul unde cândva era granița Imperiului Austro-Ungar, iar pe aici patrulau grănicerii. 

Cheile Corcoaia sunt alt obiectiv unde am ținut să ajungem, nu neapărat pentru traseu, care este foarte scurt, cât pentru aspectul lor, de tunel rotund, sculptat în stâncă de-a lungul timpului de firul de apă. Drumul până aici a fost foarte frumos: am mers pe lângă râul Cerna, am trecut prin cheile cu același nume și am oprit de multe ori pentru poze. Șoseaua însă… cam distrusă și abandonată. La fel și multe, multe case de pe marginea drumului… Odată ajunși în Cerna Sat am trecut podul metalic peste pârâul Naiba și gata, am ajuns în Chei. Auzisem că aici scot capul adesea viperele cu corn – cum, însă, noi am ajuns într-o zi ploioasă și rece, am avut mai multă grijă să nu alunecăm pe stânca netezită de vreme și pași decât să ne uităm după șerpi, deci n-am văzut nici unul.

 

Dacă plecați foarte de dimineață în chei, vă rămâne timp ca la întoarcerea spre Herculane să mai faceți un traseu spectaculos, spre cătunele Ineleț și Scărișoara. Desprinse de lumea modernă și cocoțate în vârf de munte, așezările sunt printre cele mai izolate locuri din țară. Asta și pentru că singura cale de acces spre ele este reprezentată de niște scări din lemn de salcâm, puse acum vreo 50 de ani, aproape vertical, direct pe stâncă. Îmi doream tare mult să ajung să văd zona, după ce am văzut poze și filmulețe ale altor turiști. Spectaculos traseul, spectaculos și peisajul în care puteam ajunge după câteva ore de mers. Viața acolo pare că se desfășoară în alt ritm și după alte reguli… Sătenii nu au drumuri, mașini sau curent electric, se încalță cu opinci de cauciuc, mai ales în zilele ploioase, ori cu zăpadă, și se ocupă de agricultură și creșterea animalelor pentru a avea cu ce să se hrănească. ­Preotul vine doar de patru ori pe an în sat, ori dacă este vreo înmormântare, și își „pontează” prezența într-un catalog. Oamenii își prepară singuri diverse leacuri din plante atunci când nu au medicamente și, dacă se îmbolnăvesc grav, vecinii fac o targă din crengi pe care o folosesc ca să transporte bolnavul până la șosea (deci inclusiv pe scări). Din păcate, pentru că era prea târziu și nu știam cum o să se comporte copiii la porțiunea cu scări, am renunțat la idee și am lăsat drumeția de făcut altă dată când vom ajunge în zonă.

Altă zi, alt surpriză frumoasă: Morile de apă de la Rudăria. Locul pare încremenit în timp. Aici oamenii macină grâul și porumbul exact ca pe vremea dacilor: între două roți uriașe de piatră, care se freacă una de alta. În centrul satului un localnic cu spirit întreprinzător și-a transformat curtea în parcare – merită să dai 10 lei și să continui drumul pe jos, ca să intri în fiecare moară deschisă și să stai de vorbă cu oamenii, ori să cumperi câte ceva din lucrurile făcute de ei. Cele 22 de mori, așezate ca o salbă de o parte și de alta a râului Rudăria, au fost incluse în patrimoniul UNESCO și atrag destul de mulți vizitatori, asta deși autoritățile au „protejat” zona de turiști: ultimul strat de asfalt spre localitatea Eftimie Murgu a fost turnat înainte de anul 1989 iar drumul era groaznic (când am fost noi se lucra la drum – sper că le-a ieșit bine lucrarea și că acum se poate ajunge mai ușor la Rudăria).

După atâtea cărări bătute la picior, am zis că merităm și puțină relaxare. O croazieră pe Dunăre a fost alegerea perfectă pentru a ne încheia vacanța ­petrecută în Banatul Montan. Ca timpul petrecut pe apă să fie mai lung, am închiriat din Orșova o ambarcațiune.

Am făcut circuitul clasic: Cazanele Dunării, Tabula Traiana, chipul lui Decebal săpat în stâncă, peștera Ponicova și grota Veterani și am poposit puțin și la Dubova – localitate care îmbie turiștii cu multe pensiuni și hoteluri frumoase, așezate de-a lungul Dunării.

Cei care nu mai au energie se pot odihni pe marginea unei piscine. Noi, însă, am ales să urcăm pe dealul Ciucaru Mare, pentru a vedea Dunărea și Cazanele de sus. Traseul care te duce la 318 metri altitudine este accesibil oricui, indiferent de condiția fizică. Veți avea parte de priveliști impresionante atât cu golful Dubova, cât și cu pereții abrupți de stâncă de pe malul sârbesc. Iar odată ajunși sus, pe platou, merită să faceți întreg circuitul, pe potecă, nu doar să mergeți la unul din punctele de belvedere.
A fost finalul perfect! Peisajul sălbatic, mult verde, copaci ciudați și o mulțime de păsări și insecte ne-au lăsat impresia că am pornit cu adevărat în aventură, iar momentul când am ajuns pe marginea “prăpastiei” de unde am admirat Dunărea ne-a pus tuturor un zâmbet de mulțumire pe fețe 😊.