În ritm domol, prin Apuseni

Toată lumea zice că pentru Apuseni îți trebuie timp. Și așa este – sunt atâtea de văzut, încât parcă e și păcat să mergi până acolo și să fii aproape de atâtea locuri frumoase – dar pe care să nu apuci să le vezi.

Și totuși, un weekend în Apuseni e suficient ca să vezi multe. Noi am vrut să păstrăm un ritm relaxat, motiv pentru care nu ne-am încărcat programul cu multe obiective – dar tot am simțit cele două zile cât o vacanță, în atâtea locuri am ajuns!

Drumurile în Apuseni sunt bune. E adevărat că sunt înguste, cu serpentine, că pe unele urci și cobori de parcă ai fi în rollercoaster, dar sunt bune. Eu am ales să văd partea plină a paharului – te obligă să reduci viteza ca să te poți bucura de peisaje. Care – deși nu e prima dată când am ajuns în zonă – m-au impresionat atâta de tare încât în cele două zile am zis într-una “Doamne, cât de frumos e pe aici!”

Am stat la Arieșeni, la o pensiune drăguță, cu râu în curte (criteriul după care am ținut să aleg cazarea). Bonus, am avut și o masă de seară foarte bună, cu păstrăv și papanași după care aproape că am lins farfuriile. Iar sâmbătă, după un mic dejun prelungit, luat în curte, ne-am pornit la drum.

Cascada Pătrăhăițești a fost prima noastră oprire. Se merge cu mașina până în satul cu același nume (sat cu numele mai mult, de-abia am numărat câteva  case) și de acolo până la cascadă drumul e o plimbare ușoară, prin poienițe pline de flori și apoi prin pădure, pe malul apei. Cascada e formată din două căderi de apă și are 14 metri înălțime.

Ne-am continuat apoi drumul spre Gârda, de unde am luat-o spre Peștera Poarta lui Ionele. Din drum se vede o grotă uriașă – ghidul ne spunea că mulți turiști au impresia că acolo e peștera, motiv pentru care fac o poză din drum și pleacă. De fapt se trece peste râul Ordâncușa pe podul de lemn și se merge puțin prin pădure, pe niște scări de beton, până se ajunge la intrare – un portal înalt de 22 de metri. Și galeria este înaltă (32 m), așa că nu ai deloc senzația de spațiu care strânge – chiar dacă te afli sub pământ. Peștera se vizitează doar cu ghid, de la care se și cumpără biletele. Când am ajuns noi, el tocmai pleca cu un grup, dar cum traseul amenajat pentru vizitare e de numai 130 metri nu a durat mult până să se întoarcă. În peșteră trăiește o colonie de lilieci, așa că pentru copii a fost distractiv să încerce să descopere unde se ascund după zgomotele pe care le făceau și să îi urmărească cu privirea.

De la Poarta lui Ionele am mers pe drumul betonat care străbate Cheile Ordâncușei până la Peștera Scărișoara (deși, dacă “întrebi” waze-ul, e posibil să te întoarcă pentru un alt drum mai scurt). Pentru Ghețarul Scărișoara ultima coborâre este la ora 17,30 iar biletele au același preț ca la Poarta lui Ionele – 15 lei/adult și 10 lei/copil. Deși este prezentat ca cel mai mare ghețar subteran din România și printre cei mai mari ghețari subterani din Europa (înțeleg că ar adăposti un bloc de gheață de peste 80.000 metri cubi), eu recunosc că am fost dezamăgită să îl văd așa de transformat, de topit, la 20 de ani distanță de la ultima vizită. Copiii au fost însă impresionați de coborârea în aven și de diferența de temperatură resimțită, pe măsură ce coborau scările metalice, așa că am profitat de faptul că nu mai erau alți turiști și ne-am plimbat pe îndelete, până ne-a alungat frigul.

A doua zi am început-o cu o plimbare spre Izbucul Tăuzului, un râu ce izvorăște de sub Piatra Tăuzului. Am parcat pe drum lângă o mică pancartă și am luat-o pe poteca nemarcată, prin pădure. Nu aveam prea mari așteptări – am zis că, orice găsim la capătul drumului, măcar facem o plimbare relaxantă. Am traversat apa pe o punte de lemn ruptă și căzută pe pietre, apoi pe încă una care încă e la locul ei. Păsărele, foșnetul frunzelor, susurul apei, o cădere de apă ce formează o mică piscină – deja a meritat să oprim aici. Și dintr-o dată se face liniște. Am ajuns la capătul drumului. In față avem un perete înalt de stâncă, soarele ne încolzește fără să mai fie filtrat de copaci iar râul de munte ce sărea peste pietre până acum un minut… nu mai curge. Peisajul e cu totul altul. La baza stâncii se vede un ochi de apă verde-albăstrui, care pare că nu se mișcă. Și totuși, de aici izvorăște râul pe langă care tocmai am trecut. Aici, la Izbucul Tăuzului, ies la suprafață apele care au intrat în subteran în peșterile Coiba Mică și Coiba Mare, iar despre ochiul mic de apă – în care ne gândeam că am vrea să intrăm cu picioarele – citim pe o plăcuță memorială că are peste 80 de metri adâncime. Pentru mine locul acesta a fost ca desprins dintr-o poveste. Greu m-am mai dat dusă și am zis … nici nu mai știu de câte ori “ce loc frumos” și „cât de fain poate fi aici”!

Am continuat apoi drumul spre peștera Coiba Mare. Aici se și termină drumul de mașină, de altfel – la 300 de metri după ce treci de cele câteva case din cătunul Casa de Piatră. Spre peșteră se coboară prin pădure, pe o cărare nemarcată, dar evidentă. Cu puțină atenție la pietrele alunecoase ori la noroiul de sub frunze, oricine îl poate face. În doar câteva minute deja se vede portalul uriaș – înalt de 47 de metri și lat de 74. Imaginea e impresionantă – dar și mai frumos se vede când ești deja în peșteră și ai mers cam până la jumătatea primei galerii, apoi te întorci să vezi priveliștea de afară. Peștera se vizitează fără ghid, iar galeriile (care se văd la diferite înălțimi) formează un adevărat labirint. Lungimea totală a galeriilor depășește 4 kilometri, din care însă foarte puțin se poate vizita fără echipament de speologie.

Dacă ar mai fi fost timp, am fi putut continua aventura spre peștera Coiba Mică și apoi spre Ghețarul Vârtop. Cum însă trebuia să ajungem acasă, ne-am îndreptat spre Poiana Călineasa, de unde ne spusese un moț că avem un drum tare frumos, ce taie muntele până la Poiana Horea. Am oprit pentru un balmoș, apoi ne-am făcut curaj pe drumul care cobora abrupt pe sub niște brazi. Și care imediat s-a transformat într-un drum îngust, de piatră… și pe care, în ciuda tentației de a întoarce, am mers 11 kilometri. Și uite așa am reușit să ne facem întoarcerea acasă într-un ritm liniștit și să considerăm și această parte de drum ca o bucată de vacanță.