Amintiri din Călătorie recomandă: Venetia. Autor: Jan Morris - 21 Iulie 2016

Fragment în avanpremieră din „Veneţia”
Autor: Jan Morris
Traducere: Laura Ciochină
Carte publicată şi în ediţie digitală
imagine
CARTEA
„Cea mai bună carte despre Veneţia care s-a scris vreodată” (The Sunday Times)

Considerată una dintre cele mai frumoase descrieri ale Veneţiei din toate timpurile, cartea lui Jan Morris ne propune o incursiune în viaţa acestui oraş unic în lume. Temperamentul locuitorilor, canalele şi podurile, palatele, turiştii, mirosurile, sunetele, luminile şi culorile sînt explorate în cursul unui periplu care ne poartă prin toate colţişoarele oraşului şi lagunei, dar şi prin istoria lor milenară. O carte care le va trezi amintiri pline de nostalgie celor care au vizitat Veneţia, iar celor care încă nu au ajuns acolo, dorinţa arzătoare de a o vedea.
„Pentru cei care păstrează Veneţia doar în amintire, pentru cei care se pregătesc s-o viziteze şi chiar pentru cei care o văd doar ca pe un vis frumos, tabloul complet oferit de această carte, acoperind mii de ani din viaţa celei mai complexe, mai originale şi mai active comunităţi ce a existat vreodată, este de mare interes.” (The Guardian)

Din cuprins: 
Stilul veneţian • Despre femei • Minorităţile • „Străzile acoperite de apă” • Pietrele Veneţiei • Arabescuri • Ce mai e nou pe Rialto • Curiozităţi • A şaptea mare • Navigaţia • Orăşelele insulare • Apele sfinte • Bastioanele sacre • Pierduţi prin lagună 

AUTORUL
Jan Morris (n. 1926) este scriitoare, eseistă şi jurnalistă. A fost corespondent pentru numeroase publicaţii şi a călătorit prin toată lumea. A scris şase volume despre diferite oraşe şi ţări, un roman, două autobiografii şi mai multe cărţi de călătorie, dintre care menţionăm: Coronation Everest (1958), trilogia Pax Britannica (1968-1978), Conundrum (1974), Spain (1988), Hong Kong (1988), Sydney (1992), Trieste and the Meaning of Nowhere (2001), The World: Life and Travel 1950-2000 (2003), Contact! A Book of Encounters (2010).

PUBLICUL 
• iubitorii de literatură de călătorie
• turiştii interesaţi de Veneţia

Colecţie: Hexagon. Cartea de călătorie
Domeniu: Literatură de călătorie
Format: 135x200 mm
336 p


FRAGMENT:

Mai bine de o mie de ani Veneţia a fost ceva unic între naţiuni, pe jumătate orientală şi pe jumătate occidentală, pe jumătate uscat şi pe jumătate apă, găsind punctul de echilibru între Roma şi Bizanţ, între creştinism şi islamism, cu un picior în Europa şi cu celălalt alunecând printre mărgăritarele Asiei. S-a autointitulat Serenissima, s-a înveşmântat în aur şi chiar a avut propriul calendar, conform căruia anul începea la 1 martie, iar zilele începeau seara. Această semeţie solitară, afişată de la adăpostul fortăreţei lagunei, le-a creat vechilor veneţieni o stranie senzaţie de izolare. Pe măsură ce grandoarea şi prosperitatea Republicii creşteau, arterele lor politice se întăreau, iar fluxul ameţitor al capturilor de război creştea opulenţa palatelor şi a bisericilor lor, Veneţia se învăluia tot mai mult de vrajă şi mister. Întreaga lume o privea ca pe ceva la graniţa dintre ciudăţenie şi basm.
A rămas cu încăpăţânare, mai presus de orice, un oraş al apelor. Veneţienii au început prin a construi nişte drumuri rudimentare în insule şi se deplasau călare pe măgari şi cai; însă nu după multă vreme au dezvoltat sistemul de canale, bazat pe cele existente, care continuă să fie una dintre minunile fascinante ale lumii. Capitala lor, Veneţia propriu-zisă, a fost construită pe un arhipelag din inima lagunei. 
Esplanada lor era reprezentată de Canal Grande, bulevardul central al acestui oraş, care şerpuia falnic printre nenumărate palate. Rialto era un fel de Cheapside sau Wall Street, mai întâi o insulă, apoi un cartier şi în cele din urmă cel mai faimos pod din Europa. Dogii lor se deplasau cu extravagante bărci aurite, iar lângă casa fiecărui patrician aştepta, graţioasă, câte o gondolă. Veneţia a evoluat ca o societate amfibie aparte, iar uşile decorate ale vilelor ei se deschideau direct spre apă.
Pe acest fundal fizic neobişnuit, veneţienii au construit un stat nu mai puţin remarcabil. La început un fel de democraţie patriarhală, a devenit o oligarhie aristocratică dintre cele mai ermetice, în care (după 1297) puterea era rezervată unui grup de familii patriciene. La început puterea executivă a aparţinut acestei aristocraţii, după care a fost preluată de Consiliul celor Zece, iar mai târziu, tot mai mult, de Consiliul celor Trei, şi mai izolat şi mai puţin transparent, ales prin rotaţie, o dată pe lună. Pentru a menţine această supremaţie şi pentru a preveni atât răzmeriţele, cât şi dictaturile personale, structura statului se sprijinea pe tiranie, o tiranie nemiloasă, impersonală şi ternă, care se învăluia în mister. Uneori se întâmpla ca vreun străin, trecând pe lângă Palatul Dogilor, să dea cu ochii de doi uneltitori anonimi mutilaţi atârnând într-un ştreang sau să audă ecoul urletelor înfricoşătoare ale celor torturaţi în temniţele celor Zece. Odată veneţienii au găsit dimineaţa trei trădători îngropaţi de vii, cu capul în jos, printre dalele din Piazzetta, cu tălpile ieşite în afară, printre coloane. Din când în când aflau că un renumit lider naţional, amiral sau condottiere se întinsese mai mult decât îi era plapuma şi fusese strangulat sau aruncat în temniţă. Veneţia era un fel de stat poliţienesc, doar că, în loc să venereze puterea, era înspăimântat de ea şi refuza s-o lase în mâinile unui singur cetăţean; iar prin aceste mijloace, drepte şi feroce în acelaşi timp, a supravieţuit tuturor rivalilor săi şi şi-a păstrat independenţa ca republică până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Toate bune şi frumoase până aici, însă nu mai puţin uimitoare erau bogăţia şi forţa Veneţiei, de sorginte divină, aşa cum le prezentau cu stăruinţă veneţienii. Mai întâi Sfântul Teodor, iar apoi Sfântul Apostol Marcu au vegheat asupra destinelor Republicii şi tot felul de relicve şi simboluri sfinte au contribuit la izbânzile Veneţiei. Pax tibi, Marce, Evangelista Meus. Acestea sunt cuvintele pe care un mesager divin i le-a spus Sfântului Marcu, atunci când apostolul a fost aruncat la mal pe un apocrif banc de nisip chiar în această lagună; iar cuvintele respective au devenit deviza naţională a Republicii Veneţiene, un înscris călăuzitor de provenienţă divină.
Era cea mai importantă putere maritimă din vremea sa, fără rival în ceea ce priveşte tonajul, puterea de foc şi eficienţa. Arsenalul ei impresionant era şantierul naval suprem al lumii, tainele lui fiind păzite cu sfinţenie, cum sunt astăzi depozitele de arme nucleare; zidurile lui se întindeau pe două mile, avea 16 000 de lucrători, iar în secolul al XVI-lea, în războaiele împotriva turcilor, timp de 100 de zile, în fiecare dimineaţă din şantier a ieşit câte o galeră. Marina militară veneţiană, din care au făcut parte oameni liberi până în secolul al XVII-lea, perioada de înflorire a sclavagismului, era un formidabil instrument de război şi chiar la mult timp după ce Genova şi Spania s-au afirmat ca puteri navale artileria veneţiană a rămas de neegalat.
Veneţia era situată la intrarea în marea vale a Padului, orientată spre est şi protejată la nord de Alpi. În mod natural, făcea legătura dintre Răsărit şi Apus, iar măreţia ei îşi trăgea seva din aşezarea sa geografică.


Inapoi la stiri


ARHIVA