Amintiri din Călătorie recomandă: Printre arabii din sudul Irakului. Autor: Wilfred Thesiger - 25 Iulie 2016

Fragment în avanpremieră din „Printre arabii din sudul Irakului”
Autor: Wilfred Thesiger
Traducere: Mihaela Negrilă
Carte publicată şi în ediţie digitală 
imagine
CARTEA
Autorul bestsellerului Nisipurile arabe

În cei opt ani petrecuţi la jumătatea secolului trecut în ţinuturile mlăştinoase de la confluenţa Tigrului cu Eufratul, Wilfred Thesiger a ajuns să-i înţeleagă şi să-i admire pe locuitorii din această zonă şi stilul lor de viaţă neschimbat de milenii. Călătorind din sat în sat cu canoea, Thesiger vede case din stuf cu o arhitectură impresionantă, canale şi lacuri pline de peşti şi păsări acvatice, insule plutitoare şi turme de bivoli de apă, asistă la vînători de mistreţi, la accidente, conflicte şi vendete. Astfel îi cunoaşte pe oamenii acestei regiuni, arabi curajoşi, ospitalieri şi loiali, care aveau să sufere enorm de pe urma distrugerilor din timpul regimului lui Saddam Hussein. Cartea sa este un omagiu adus acestor oameni şi o mărturie tulburătoare despre o cultură şi un ecosistem care astăzi aproape că au dispărut.

Din cuprins: 
La vînătoare de mistreţi • Sosirea la Qabab • Primele impresii despre madani • În casa de oaspeţi a lui Sadam • Bu Mughaifat, un sat din Mlaştini • În inima Mlaştinilor • Vrajbele în Mlaştini • Falih Bin Majid • Moartea lui Falih • Familia lui Amara • Potopul din 1954 • Seceta din 1955

AUTORUL
Wilfred Thesiger (1910-2003), explorator şi scriitor britanic născut în Addis Abeba (Etiopia). În 1935 a intrat în Serviciul Politic din Sudan, iar la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost detaşat în cadrul Armatei de Apărare Sudaneze. Mai tîrziu a servit în Etiopia, Siria şi, în cadrul Forţelor Speciale Aeriene, în Deşertul Libian. După război a călătorit în Peninsula Arabă, Kurdistan, Irak, Hindukush, Karakorum, Maroc, Etiopia, Kenya şi Tanganyika. Pentru realizările sale ca explorator, i s-au decernat Founder᾿s Gold Medal (Royal Geographical Society), Lawrence of Arabia Medal (Royal Central Asian Society), Livingstone Gold Medal (Royal Scottish Geographical Society) şi Burton Memorial Medal (Royal Asiatic Society). A fost membru al Royal Society of Literature şi membru de onoare al Academiei Britanice. În 1995 a primit titlul de Cavaler. 
Este foarte cunoscut şi pentru volumul Nisipurile arabe (1959; Polirom, 2015), în care îşi povesteşte călătoriile prin Peninsula Arabă între 1945 şi 1950, descriind modul de viaţă pe cale de dispariţie al beduinilor.

PUBLICUL 
• cititorii de literatură de călătorie
• cititorii interesaţi de istoria şi modul de viaţă al locuitorilor arabi din sudul Irakului

Colecţie: Hexagon. Cartea de călătorie
Domeniu: Literatură de călătorie
Format: 135x200 mm
272 p.


FRAGMENT:
Întorcându-ne spre nord cu tarada, Tahir ne-a dus la Auaisij, lunga coamă puţin mai înaltă care se întinde paralel cu Tigrul. Din cauza inundaţiilor neobişnuit de masive, mare parte era deja acoperită de apă şi mulţi mistreţi stăteau acolo în timpul zilei. Însoţitorii mei conduceau cu uşurinţă tarada prin mocirlă în orice direcţie în timp ce vânam. Într-o după-amiază, am omorât zece mistreţi care traversau în faţa noastră unul după altul. Am ochit excepţional de bine în ziua aceea şi îl doboram de fiecare dată pe ultimul dintr-un foc. Am mai găsit patru. Când am omorât unul, ceilalţi trei s-au adunat în jurul lui în timp ce mistreţul doborât la pământ lovea convulsiv din picioare şi, din cine ştie ce motiv, au rămas aşa până când i-am împuşcat şi pe ei.
Următorii doi pe care i-am văzut erau nişte mistreţi foarte mari; stăteau şi se uitau la noi de la 200 de yarzi. Tahir şi ceilalţi au întors canoea de-a curmezişul şi s-au adăpostit după ea. Aşezat jos în canoe, eu am tras şi am nimerit mistreţul mai mare. S-a răsucit, a fugit vreo 20 de yarzi, apoi a schimbat direcţia, îndreptându-se ţintă spre noi, celălalt urmându-l îndeaproape. Am tras din nou şi am auzit glonţul lovind, dar mistreţul nici nu s-a clintit. Apoi am tras iar, însă el tot venea. De-acum era chiar foarte aproape. Am tras şi de data asta a căzut. Patru focuri, mai rămăsese unul... Am manevrat culasa şi m-am răsucit ca să-l înfrunt pe celălalt mistreţ, care avea să fie lângă mine din două salturi. Am tras ultimul foc şi s-a prăbuşit, alunecând pe o parte până la barcă. Am reîncărcat arma, dar nici unul din ei nu mai mişca. Aplecându-mă afară din barcă, am atins mistreţul aflat cel mai aproape; celălalt era cam la un picior mai departe de punctul până la care puteam să ajung. Fusesem prea ocupat ca să-mi fie frică. Însă dublul atac şi aparenta ineficacitate a împuşcăturii mele trebuie să fi fost foarte alarmante pentru cei cinci însoţitori ai mei, care erau neînarmaţi, puşca de vânătoare şi pistolul fiind în barcă, lângă mine. M-am întors şi i-am văzut ghemuiţi, cu pumnalele în mâini.
— Ce aţi fi făcut dacă ajungea în barcă? i-am întrebat.
— Aveam de gând să sărim pe el şi să-l omorâm cu pumnalele, a răspuns Amara.
A doua zi, am urmărit alt mistreţ mare prin apa adâncă de 18 inchi. Era la doar 40 de yarzi în faţă şi noi tocmai ne apropiam de el, când s-a întors fulgerător şi a atacat, alergând foarte repede prin apă, într-un nor de stropi. Nu am reuşit să-l opresc din tarada, aflată încă în mişcare, şi a ajuns chiar lângă barcă înainte să pot trage din nou cu arma. Tahir împrumutase un harpon în dimineaţa aceea şi l-a înfipt drept în faţa mistreţului. Cu coada ochiului, l-am văzut agăţat de capătul harponului, aterizând chiar lângă barcă. Am tras din nou şi de astă dată mistreţul s-a prăbuşit, lovind tarada lateral prin apă. Plin de mâl din cap până în picioare, Tahir s-a ridicat, împroşcând apa.
— De ce ai sărit din barcă? l-a întrebat Yasin pe un ton nevinovat. Ai fi fost în siguranţă în ea. N-ai văzut că sahib se pregătea să tragă?
Tahir nu s-a amuzat deloc.
— Încă un picior şi ne-ar fi rupt tarada în două, a remarcat Amara. La fel ca pe barca pe care am văzut-o zilele trecute, pe care o spărsese un mistreţ.
Mistreţul ăsta, unul dintre cei mai mari pe care i-am împuşcat vreodată, avea părul lung şi încâlcit, maro-închis la culoare. Părul unora era aproape negru, al altora roşcat, în vreme ce o ciurdă pe care am văzut-o odată era formată din porci atât de deschişi la culoare, încât, pentru o clipă, ne-am întrebat dacă nu cumva erau oi. Mulţi aveau însă doar câţiva ţepi aspri pe pielea golaşă. Purceii, născuţi între martie şi mai, de obicei câte cinci, aveau părul moale şi dungat şi erau nişte animăluţe frumoase. Când vânam mistreţi, am descoperit că de obicei nu avea rost să-i pândesc pe direcţia vântului. Aveau o vedere bună, dar păreau a avea auzul slab când dormeau. Odată, când îi vânam călare într-un lăstăriş de tamariscă, nişte călăreţi din tribul Bani Lam mi-au strigat să mă apropii de ei, căci într-o tufă sforăia un mistreţ mare, la nici un yard de vreo zece cai care tropăiau. Madanii susţineau că mistreţii mâncau stârvuri. Pe Auaisij, chiar am văzut leşurile parţial devorate ale mistreţilor pe care îi împuşcasem cu câteva zile înainte, însă ar fi putut fi mâncate de şacali, care erau numeroşi. Mă temeam că toţi şacalii aveau să fie înecaţi în anul acela, deoarece mai rămăsese foarte puţin pământ neacoperit de ape şi nivelul acestora avea să crească în continuare cel puţin încă două luni.
Adesea, dormeam în sate mici, unde apa din jur nu intra în case doar datorită unui zid subţire de mâl, ridicat în grabă. Mă aşteptam întotdeauna să se prăbuşească în timp ce dormeam şi să lase apa să intre. În majoritatea nopţilor, erau furtuni violente, cu multe tunete şi fulgere, şi ne udam rapid, ploaia împroşcându-ne de sus, prin acoperişul găurit. În dimineţile frumoase, ne uscam repede; în celelalte zile, înfriguraţi şi amărâţi, ne continuam drumul peste întinderea de mâl şi apă, sub cerul mohorât.


Inapoi la stiri


ARHIVA