Amintiri din Călătorie recomandă: Nebun, rău şi periculos. Autobiografia. De Ranulph Fiennes - 1 Martie 2016

Fragment în avanpremieră din „Nebun, rău şi periculos. Autobiografia”
Autor: Ranulph Fiennes
Traducere: Pavel Cazacu
Carte publicată şi în ediţie digitală 
Editura Polirom
imagine
CARTEA
Cel mai mare explorator al lumii contemporane (Guinness Book of Records)
Ranulph Fiennes a călătorit în cele mai periculoase şi mai inaccesibile locuri de pe pămînt. În timpul expediţiilor sale s-a aflat de multe ori la un pas de moarte, a fost nevoit să-şi amputeze parţial degetele de la o mînă din cauza degerăturilor şi a strîns milioane de lire în scopuri caritabile. Este primul om care a ajuns atît la Polul Nord, cît şi la Polul Sud folosind 
doar mijloace de transport de suprafaţă, a descoperit oraşul pierdut Ubar din Oman, a participat la şapte maratoane pe şapte continente în şapte zile consecutive şi a urcat pe Everest. Ultima sa aventură a fost escaladarea feţei nordice a Eigerului – una dintre cele mai mari provocări pentru alpinişti. Iar aceasta este doar o parte din palmaresul său... Nebun, rău şi periculos este autobiografia pasionantă a unui aventurier autentic, care a acceptat orice provocare i-a ieşit în cale.

„Sir Ranulph Fiennes este arhetipul aventurierului în epoca noastră deloc eroică.” (The Guardian)

AUTORUL
Sir Ranulph Fiennes a fost primul om care a atins ambii poli călătorind cu mijloace de transport de suprafaţă şi primul care a traversat Antarctica fără asistenţă tehnică. În anii 1960 a fost dat afară din Regimentul SAS pentru utilizarea improprie a explozibililor; s a alăturat armatei sultanului din Oman, iar în 1971 a primit medalia pentru curaj. Este singura persoană, pînă în prezent, căreia i s a acordat de două ori Medalia Polară, pentru regiunile Arctica şi Antarctica. A condus peste 30 de expediţii, inclusiv primul înconjur al Pămîntului pe la poli, iar în 2003 a participat la şapte maratoane, în şapte zile, pe şapte continente ca să strîngă fonduri pentru British Heart Foundation. În 1993, regina Angliei i a acordat Ordinul Imperiului Britanic pentru „activităţi umanitare şi caritabile” deoarece, în încercarea de a doborî recorduri, a strîns peste zece milioane de lire sterline în scopuri nobile. În 2007 a fost cîştigătorul categoriei „Cel mai bun sportiv” în cadrul premiilor Greatest Britons.

PUBLICUL 
• cititorii de literatură de călătorie
• fanii lui Ranulph Fiennes 

Colecţie: Hexagon. Cartea de călătorie
Domeniu: Literatură de călătorie
Format: 135x200 mm


FRAGMENT:

Căpitanul mi-a zis:
— Eşti nebun.
— Dar am hărţi bune şi o busolă prismatică bine echilibrată, făcută manual, l-am asigurat eu. 
— Poţi s-o arunci la gunoi, a bombănit el. 
— Dumneata ce foloseşti? l-am întrebat. 
A arătat cu degetul spre remorcherul puternic al barjei lui. 
— Are de toate. Merge şi pe întuneric, pe canalele adânci. Radiofar, FM şi goniometru, de toate. 
A dat dezaprobator din cap. 
— Trebuie să te menţii aproape de coastă pentru a evita furtunile, aşa că vei lovi multe bancuri de aluviuni, mii de bancuri. De asemenea, nu poţi traversa golfuri adânci din cauza vântului şi a valurilor mari, aşa că trebuie să ţii linia coastei, care este ca un trotuar crăpat. Trebuie să arzi mai mult combustibil şi o să dureze mai multe zile. În majoritatea timpului va fi ceaţă deasă. Fără soare înseamnă că te vei folosi de busolă. Corect? 
Am dat din cap că da. 
A ridicat mâinile. 
— A, dar nu-ţi poţi folosi busola. Uite... 
A împuns cu degetul harta pasajului de pe biroul său şi am văzut avertismentul tipărit cu litere mari: BUSOLA MAGNETICĂ INUTILĂ ÎN ACEASTĂ ZONĂ.
— E prea aproape de polul magnetic, înţelegi. Rămâi aici, în Tuk. Ia-ţi o vacanţă. 
Pe 26 iulie am pornit pe agitatul golf Tuktoyaktuk. În 35 de zile trebuia nu doar să ajungem la capătul călătoriei de 3.000 de mile prin pasaj, care în mod normal durează trei ani, ci şi să străbatem încă 500 de mile spre nord, până într-un punct din care puteam ajunge pe schiuri la Alert, locul nostru de iernat, înainte ca marea să îngheţe, forţându-ne să abandonăm baleniera. 
Patru sau cinci aşezări inuite şi opt tabere de avertizare timpurie pentru apărarea aeriană erau singurele puncte locuite de-a lungul rutei noastre. Cu cinci ani în urmă elaborasem un aranjament complicat cu compania aeriană care aproviziona bazele, ca să ne ducă cutiile cu raţii şi canistrele cu combustibil în aceste baze îndepărtate. Era posibil să parcurgem distanţele dintre ele (având în vedere capacitatea maximă de încărcare cu carburant a balenierei) dacă nu făceam erori de navigare pe drum. 
La plecarea din Tuktoyaktuk, litoralul era neted ca-n palmă şi aproape invizibil când apele puţin adânci ne obligau să ieşim înspre larg. Tundra fără copaci a peninsulei Tuk nu mă ajuta cu nimic. Din fericire, era soare şi ne puteam ghida după el, aşa că ne-am îndreptat spre est până când licărirea brizanţilor din largul Capului Dalhousie s-a arătat precum o spumă argintie la orizont. Un muşuroi conic sau pingo se înălţa mândru pe litoralul altfel invizibil, oferindu-mi o indicaţie aproximativă a poziţiei noastre. 
La est de cap ne am străduit să avansăm 40 de mile prin marea în creştere care ne făcea ciuciulete cu fiecare creastă de val. O limbă netedă de prundiş aflată la sud de Insula Baillie era locul unde, cu un an în urmă, stabilisem cu un pilot de elicopter care era atunci prin zonă să lase două canistre de combustibil. 
Marea era prea învolburată de ambele părţi ale limbii de nisip pentru a permite acostarea. Aşa încât Charlie a aruncat ancora noastră uşoară peste bord şi eu am făcut mai multe drumuri, mergând prin apă cu 12 bidoane de benzină. Trei ore mai târziu, cu plinul făcut, am intrat în Strâmtoarea Snowgoose printr-o mare agitată la ciocnirea mareelor, crestată de bancuri de aluviuni. Odată ajunşi în Golful Franklin, vântul şi valurile ne-au lovit cu toată forţa şi pe 50 de mile am trecut prin furcile caudine ale brizanţilor de 14 picioare şi ale falezelor izbite de valuri la vest. Eram leoarcă şi dinţii ne clănţăneau la unison. Fiecare val care se spărgea deasupra balenierei ne uda. Apa sărată intra pe sub gulerul costumelor noastre de supravieţuire, curgându-ne pe spate, pe piept şi pe picioare şi acumulându-se încetul cu încetul în cizmele noastre impermeabile. Indispensabilii noştri erau săraţi şi uzi leoarcă. Din când în când eram nevoiţi să deviem de la cursul stabilit pentru a înfrunta pieptiş valuri care se repezeau spre noi din lateral. O dată barca s-a înclinat aproape la orizontală când un zid verde de apă a izbit o cu putere. 
Când se apropia amurgul, am văzut nişte focuri în faţă şi, o oră mai târziu, am trecut pe lângă o zonă cu stânci joase în care componentele minerale ardeau mocnit şi emanau un miros acru, de chimicale. Infernul lui Dante. Depozite de sulf cu străluciri roşii şi galbene, arzând veşnic. Un fum galben ieşea, răsucindu-se, din fisurile adânci ale stâncilor. 
Furtuna s-a intensificat, dar, printr-un noroc chior, am străpuns brizanţii din apropierea plajei, ajungând, printr-un canal lat de zece picioare, într-o lagună mică de la poalele Dealului Malloch. În dimineaţa următoare, tremurând de frig, am mărşăluit încoace şi încolo pe plajă cu hainele noastre jilave până când ne-am pus din nou sângele în mişcare. Apoi am pornit spre est printr-o ceaţă groasă. 
— Sigur trebuie s-o luăm mai spre dreapta?! a strigat Charlie. 
Ştiind cât de uşor este să cedezi tentaţiei de a nu avea încredere în busolă în cele mai bune momente, nu am luat în considerare sugestia lui.



Inapoi la stiri


ARHIVA