Amintiri din Călătorie recomandă: Singur pe o insulă pustie. De Ed Stafford - 16 Decembrie 2015

Fragment în avanpremieră din „Singur pe o insulă pustie”
Autor: Ed Stafford
Traducere: Andra Hâncu
Carte publicată şi în ediţie digitală 
Editura Polirom
imagine
CARTEA
Autorul bestsellerului 860 de zile pe Amazon. O călătorie incredibilă 
Documentarul despre perioada petrecută de Ed Stafford pe insula Olorua, Naked and Marooned, a fost difuzat de Discovery Channel.

Lui Ed Stafford, celebrul explorator care a străbătut pe jos întreaga lungime a Amazonului şi a intrat astfel în Guinness World Records, îi plac provocările. După extraordinara călătorie relatată în 860 de zile pe Amazon, el caută o nouă aventură şi decide să se izoleze pe o insulă nelocuită. Astfel ajunge în Olorua, o mică insulă din Pacificul de Sud. Scopul lui: să se descurce singur timp de 60 de zile, fără să aibă la el nici hrană, nici apă, nici măcar haine. Singurii săi tovarăşi în această perioadă în care va avea de înfruntat foamea, setea, frigul, oboseala, dar mai ales singurătatea sînt camerele video pe care le va folosi ca să-şi filmeze activităţile zilnice. Jurnalul acestei experienţe, Singur pe o insulă pustie este o poveste impresionantă despre ambiţia unui om de a-şi testa limitele fizice şi mentale.

„Ed ne demonstrează că e un adevărat supravieţuitor.” (Ranulph Fiennes)

AUTORUL
Ed Stafford a fost căpitan în armata britanică pînă în 2002, după care a condus expediţii peste tot în lume. A lucrat alături de ONU în Afghanistan, unde a participat la organizarea primelor alegeri prezidenţiale. În august 2010 a devenit primul om care a străbătut pe jos întreaga lungime a fluviului Amazon, însoţit de un muncitor forestier pe nume Gadiel „Cho” Sánchez Rivera, călătorie care a durat mai bine de doi ani. În 2012, performanţa lui a fost inclusă în Guinness World Records. La Editura Polirom a mai apărut 860 de zile pe Amazon. O călătorie incredibilă (2015).

PUBLICUL 
• iubitorii literaturii de călătorie
• cititorii cărţilor semnate de Ed Stafford

Colecţie: Hexagon. Cartea de călătorie
Domeniu: Literatură de călătorie
Format: 135x200 mm



Fragment:
Singur pe o insulă pustie

„’Neaţa – ziua a şaptea. Unde mi-e piatra?”, am mormăit în timp ce rîcîiam a şaptea linie pe peretele peşterii. „Nu aş recomanda nimănui să doarmă aşa. De fiecare dată cînd te mişti, toate alunecă de pe tine şi, cum grota e în pantă, aşternutul se duce la vale.” Am tremurat şi am început să scot un sunet comic, care m-a făcut să zîmbesc. Mi-am dat seama că mi se părea foarte amuzant că avusesem o noapte foarte friguroasă şi incomodă! Aveam umor – era un semn bun.
Sub al doilea deget de la piciorul drept aveam o tăietură nouă care nu se vindeca pentru că mereu îmi intra nisip şi murdărie din grotă. Cînd îmi îndoiam degetele, simţeam cum durerea se propagă de-a lungul întregului tendon, ceea ce mă deranja puţin. Nu aveam cu ce să-mi pansez diversele tăieturi, aşa că le spălam cu apă de mare, le lăsam expuse la aer şi speram că va fi bine. Mă întrebam dacă excrementele de capră şi pulberea de piatră erau bune pentru răni. M-am gîndit la bolile pe care le poţi lua de la capre. Antrax? Era puţin cam tîrziu să-mi bat capul cu asta. [...]
Sticla de apă pe care o lăsasem la izvorul din stîncă alunecase puţin într-o parte peste noapte, lăsînd fitilul să atingă marginea sticlei. Asta însemna că apa se scursese mai mult pe afară decît înăuntru. Îmi rămăseseră doar 400 de mililitri – nu era un dezastru, dar trebuia să fiu mai atent. 
Am decantat cei 400 de mililitri de apă în sticla de doi litri şi am repoziţionat fitilul. Deşi nu plouase deloc în noaptea trecută, rezerva mea de apă crescuse. Probabil că în ziua precedentă nu simţisem nevoia să beau toată apa. În cursul acestei zile aveam să încerc să beau întreaga cantitate de 1,2 litri. Am luat o gură mare. Avea un gust bizar, de piatră umedă, sărată. 
Într-un bilet lăsat în „cutia poştală” mi se ceruse să las obiecte acolo şi în altă zi din săptămînă, vinerea. Asta era o mare bătaie de cap, fiindcă însemna că de acum aveam să pierd alte două ore cu logistica în fiecare vineri, nu doar în fiecare marţi. Motivul deciziei era că, pe insula Komo, lui Steven Ballantyne îi era greu să descarce tot materialul filmat de marţi pe un hard drive pentru a-l trimite la timp în Marea Britanie joi. Aşa că această livrare suplimentară avea să-i egalizeze volumul de muncă săptămînal. Nu eram foarte sigur de ce trebuia să mă adaptez solicitărilor lui Steven, cînd el primea trei mese copioase pe zi şi dormea într-un pat; dar, pentru că de fapt îmi plăcea plimbarea pe care eram nevoit s-o fac şi mi-am dat seama că l-aş ajuta şi pe el, am fost de acord. Se părea că mai multă mişcare era benefică pentru sănătatea mea mentală, iar faptul că-mi permiteam să fiu în situaţia de a ajuta pe altcineva mă făcea să mă simt bine. Această plimbare mi-a fost utilă şi pentru că am mai găsit cîteva bucăţi de bambus aduse de ape şi mai multe seminţe subţiri, aşadar simţeam că simplul fapt că eram activ era întotdeauna o idee bună. Nu se ştie niciodată ce poţi găsi sau peste ce poţi da. 
Pe cînd rumegam ideea asta, ca pentru a-mi dovedi că am dreptate, am observat pe jos un pagur destul de mare alergînd în faţa mea dintr-o parte în alta. L-am ridicat ţinîndu-l de cochilie ca să-l arăt în faţa camerei şi, spre surprinderea mea, şi-a părăsit urgent casa aruncîndu-se la pămînt şi lăsîndu-mă cu cochilia în mînă. Fiindcă încă nu aveam foc, nu puteam să-l gătesc, aşa că l-am lăsat lîngă cochilia goală, sperînd că se va putea muta din nou înăutru odată ce avea să-şi revină după şocul întîlnirii cu un uriaş alb şi neîndemînatic. 
Pe cînd îmi croiam drum înapoi de la Copacul Îndepărtat de-a lungul pantei vestice, am auzit caprele jos, pe plaja de lîngă grotă. Am ţipat cît am putut de tare ca să le sperii. Prima mea grijă a fost: „Nu-mi mîncaţi aşternutul!”. Cînd am ajuns la grotă, plecaseră deja, iar aşternutul era neatins. Trebuia să le învăţ pe caprele astea ce înseamnă limitele – acum, acesta era teritoriul meu. Însă ar fi trebuit să le primesc înăuntru, ca să-mi fie mai uşor să le prind mai tîrziu. 
Fiind în continuare foarte interesat de foc, am experimentat, folosind ca scîndură de bază pentru sfredel trei tipuri diferite de lemn pe care le adunasem din pădure. Mi-am petrecut toată dimineaţa scobind găuri în noile bucăţi de lemn şi cioplind noul ferăstrău din bambus. Nici una nu arăta prea promiţător, dar trebuia să încerc în continuare, pînă cînd, în cele din urmă, aveam să dau peste lemnul potrivit. Fiecare bucată de lemn pe care am cioplit-o m-a învăţat cîte ceva despre densitatea lemnului, uscăciunea lui şi gradul de descompunere. Din greşeli am început să-mi dau seama ce căutasem de la bun început. 
Rămînînd deschis şi la alte posibilităţi, voiam şi să-mi îmbunătăţesc sistemul cu arc şi sfredel. Reazemul (o scoică frumoasă pe care o găsisem pe plajă) muşca prea mult din partea de sus a sfredelului, producînd fricţiune acolo unde nu era de dorit şi încetinindu-l prea mult. Am pus dopul unei sticle de plastic înăuntrul scoicii pentru a acţiona ca un reazem interior mai moale, iar dispozitivul a funcţionat mai uşor. 
Un adevăr foarte neliniştitor era că melcii se împuţinau. Asta demonstra că nu trebuie să depinzi prea mult de o singură sursă de hrană; însă nu era o lecţie bine-venită, căci melcii erau principala mea sursă de proteine, care păruse inepuizabilă. Oare erau sezonieri, iar acum sezonul lor era pe sfîrşite? Oare îi mîncasem pe toţi? Oare populaţia lor avea să se redreseze? Doi paşi înainte, unul înapoi... 
În viaţă sînt momente care pur şi simplu ştii că sînt potrivite. Momente care răsună în întuneric cu vocea adevărului şi a purităţii şi vibrează din interiorul corpului tău, astfel încît ştii că sînt semnificative. Am stat şi m-am uitat la un copac destul de diform şi urît, cu coaja întunecată şi noduroasă şi nişte frunze ovale, greu de descris. Se afla la marginea plajei mele, cam la 20 de metri de grotă, şi probabil că trecusem pe lîngă el de zece ori în fiecare zi de cînd venisem acolo. Am mijit ochii, am zîmbit şi n-am ştiut dacă să dau glas speranţelor mele, de teamă că ceea ce credeam – nu, ştiam – că era adevărat ar fi putut să nu se confirme. 
„Tangalito.” Aproape că am şoptit cuvîntul. „Îl voi testa cu metoda plugului folosită de Rama, să văd dacă arde. Dacă e copacul pe care mi l-au arătat pe insula Komo, atunci nici nu pot să spun cît de mult ar însemna asta.” Cuvintele mele măsurate nu reuşeau nici pe departe să descrie ceea ce se întîmpla în interiorul meu. Ştiam că asta schimba totul. De acum eram destul de resemnat, acceptînd că uitasem cum arăta acel tangalito, şi încercam pur şi simplu fiecare tip de lemn, dar ceva părea să mă conducă spre acest copac, ca şi cînd ar fi fost semnalizat cu un steag verde. M-am înfierbîntat tot cînd mi-am folosit greutatea corporală pentru a rupe o creangă mare. 
Eram atît de încrezător, încît umblam altfel cu acest lemn – ca şi cînd ar fi fost o vază foarte veche care merita tot respectul cuvenit şi o atingere uşoară. Pentru că arcul mergea bine acum, ştiam că voi folosi această metodă. Oricum, nu aveam nişte bucăţi destul de lungi şi de drepte pentru a face un sfredel. Luînd două bucăţi de lemn, am proptit una de o piatră şi am frecat-o puternic cu cealaltă, mişcînd-o înainte şi înapoi, ca şi cînd aş fi scărpinat cea mai enervantă blîndă produsă de înţepătura unui ţînţar. După cum mă aşteptam, fără prea mult efort, bucăţile de lemn au început să se înnegrească şi un fir subţire de fum s-a ridicat în aer. Aş fi putut aplica această metodă de testare fiecărui tip de lemn pe care-l găsisem pînă atunci, dar mi-am dat seama de asta prea tîrziu. M-aş fi putut scuti de zile întregi de scobit şi cioplit lemnul, dacă aş fi aplicat cunoştinţele pe care le aveam deja. 

Ed Stafford, Naked and Marooned
Copyright © Ed Stafford 2014




Inapoi la stiri


ARHIVA