Amintiri din Călătorie recomandă: Păianjenul alb. Povestea feţei nordice a Eigerului. De Heinrich Harrer - 16 Octombrie 2015

Heinrich Harrer, Polirom, Iaşi, 2015 

Fragment în avanpremieră din „Păianjenul alb. Povestea feţei nordice a Eigerului”
Autor: Heinrich Harrer
Traducere: Cătălin Hiciu
Introducere: Joe Simpson
Carte publicată şi în ediţie digitală
Editura Polirom

imagine

CARTEA
Autorul bestsellerului Şapte ani în Tibet

În 1938, celebrul alpinist Heinrich Harrer a reuşit, împreună cu cîţiva colegi, să escaladeze faţa nordică a Eigerului, în Alpii elveţieni. De-a lungul timpului, pe acest traseu, considerat printre cele mai dificile din lume, şi-au pierdut viaţa peste şaizeci de alpinişti. Păianjenul alb relatează ascensiunea în care exploratorii s-au confruntat adesea cu situaţii periculoase şi cu limitele rezistenţei umane. O poveste despre tenacitate, încredere în propriile forţe şi curaj, care te ţine cu sufletul la gură.

„Cea mai palpitantă şi mai terifiantă carte despre alpinism pe care am citit-o vreodată.”
(Joe Simpson)

AUTORUL
Heinrich Harrer (1912-2006) a studiat la Universitatea din Graz, remarcîndu-se la geografie şi la probele atletice. În 1936 a făcut parte din echipa olimpică de schi a Austriei, iar în 1937 a cîştigat Campionatul Mondial Universitar de schi. În 1938 a făcut parte din echipa de alpinişti care a escaladat pentru prima dată peretele nordic al muntelui Eiger. Păianjenul alb (1959) este povestea acestei expediţii şi a tentativelor anterioare şi ulterioare de a face teribila ascensiune. Harrer a scris mai multe cărţi despre Tibet şi a transcris autobiografia lui Thubten Jigme Norbu, fratele lui Dalai Lama. E probabil mai cunoscut ca autor al clasicei Şapte ani în Tibet (Polirom, 2013), ecranizată în 1997 de Jean-Jacques Annaud.

PUBLICUL
• cititorii cărţilor semnate de Heinrich Harrer
• cititorii de literatură de călătorie

Colecţie: Hexagon. Cartea de călătorie
Domeniu: Literatură de călătorie
Format: 135x200 mm

http://www.polirom.ro/catalog/carte/paianjenul-alb-povestea-fetei-nordice-a-eigerulu-5857/

Fragment:
„Păianjenul alb”

E normal să feliciţi oamenii cu ocazia zilei lor de naştere. De asemenea, se obişnuieşte să acorzi respectul cuvenit clădirilor, oraşelor şi asociaţiilor atunci când acestea ajung la o anumită vârstă. Se scriu biografii şi autobiografii, există documente istorice, de la cele mai cuprinzătoare tomuri până la cea mai subţire broşurică. Atunci de ce să nu se scrie şi o carte în cinstea aniversării unui munte sau chiar a unui versant al acelui munte?
Adevărul este că nu e chiar aniversarea muntelui sau a versantului în sine, ci reamintirea zilei în care prima fiinţă umană a luat contact personal direct cu acesta – reamintirea primei ascensiuni pe un vârf sau a primei escaladări reuşite a unui versant.
Vârful de 3.970 de metri al Eigerului, din Bernese Oberland, a fost călcat pentru prima dată de picior de om abia acum o sută de ani, în 1858. Faţa sa nordică a fost escaladată pentru prima dată abia acum 20 de ani, în 1938, şi tocmai această ascensiune a făcut Eigerul cunoscut pe plan mondial. Datorită acestui fapt, numele său a devenit mai bine cunoscut decât cel al Matterhornului sau al Mont Blancului. A devenit cunoscut milioanelor de cititori a numeroase articole de ziar; a fost menţionat de sute de ori la radio. A devenit chintesenţa a tot ce îi putea oferi alpinismul cititorului în materie de senzaţional tragic. Când milioane de oameni, care nu văzuseră niciodată nici muntele şi nici versantul, şi-au format o imagine despre aceştia, era probabil doar o caricatură. Ceea ce-mi propun este să-i schiţez o imagine reală; una care nu va fi mai puţin interesantă, dar al cărei dramatism se va baza pe adevăr şi pe fapte, nu pe fantezia neavizată a vreunui hârţogar. Pentru că povestea feţei nordice a Eigerului e chiar mai teribilă şi mai glorioasă decât au fost în stare oamenii să descopere până acum.
Eu am făcut parte din echipa de patru alpinişti care, în iulie 1938, acum doar 20 de ani, a reuşit pentru prima oară să escaladeze faţa nordică. Pentru mine, amintirea acelei ascensiuni e ca o serbare aniversară şi m-a însoţit până astăzi fără să-şi fi pierdut vreodată forţa. Nici măcar extraordinara mea experienţă din Tibet, care a dat o turnură atât de decisivă vieţii mele, nu a reuşit niciodată s-o anuleze; şi amintirea aceasta nu a pălit deloc în cei 13 ani pe care i-am petrecut în Asia.
Nu cred că vreunul dintre noi, cei care am escaladat acel bastion de 2.000 de metri de stâncă şi gheaţă, s-a temut vreo clipă pentru viaţa lui. Dar, după ce ne-am întors nevătămaţi, am devenit mai conştienţi de privilegiul de a fi fost lăsaţi în viaţă; şi acest sentiment de conştientizare nu m-a părăsit nicio clipă de la escalada măreţei feţe nordice. Poate că amintirea acestei feţe a Eigerului mi-a dat de multe ori puterea, răbdarea şi încrederea în sine de a face faţă unor situaţii aparent disperate şi periculoase şi m-a ajutat să cred în viaţă în momente în care circumstanţele păreau cât se poate de ostile vieţii înseşi.
Încrederea în sine este darul cel mai valoros de care se poate bucura un om, dar nu este un dar acordat pe degeaba.  Cel orbit de aroganţă îl posedă cel mai puţin dintre toţi. Ca să ai cu adevărat încredere, este necesar să fi învăţat să te cunoşti în momente în care ai stat la graniţa dintre lucruri, momente când ai putut chiar să arunci o privire în „partea cealaltă”. Şi apoi trebuie să te fi cercetat cu o claritate neînduplecată pentru a te lămuri ce ai simţit, ce ai gândit sau ce ai făcut într-un astfel de moment.
Pe „Păianjenul” de pe faţa nordică a Eigerului am trăit şi eu astfel de situaţii-limită, în timp ce avalanşele cădeau vuind peste noi, la nesfârşit. Această porţiune din peretele superior al Eigerului şi-a câştigat numele pentru că la exterior se aseamănă cu un păianjen gigantic. Rareori s-a întâmplat ca exteriorul unui lucru să fi atras un nume care să se potrivească în acelaşi timp aşa de bine şi cu natura sa interioară. „Păianjenul” de pe faţa Eigerului este alb. Corpul său este format din gheaţă şi zăpezi veşnice. Picioarele şi braţele sale rapace, lungi de sute de metri, sunt tot albe. Din acea perpetuă, înfricoşător de abruptă întindere de zăpadă îngheţată, numai gheaţa umple ravenele, fisurile şi crevasele. Şi în sus, şi în jos. Şi la stânga, şi la dreapta. În orice direcţie şi la orice înclinaţie.
Şi acolo aşteaptă „Păianjenul”.
Fiecare alpinist care escaladează faţa nordică a Eigerului trebuie să-l traverseze. Nu există nicio cale de a-l ocoli. Şi chiar şi cei care s-au căţărat cel mai bine şi mai rapid pe versant au avut cele mai multe dificultăţi pe „Păianjen”. Cineva a comparat odată întregul versant cu pânza unui păianjen gigantic în care cad victimele cu care se hrăneşte el. Această comparaţie este neîntemeiată, exagerată, doar o modalitate ieftină de a te face să ţi se zbârlească părul. Nici peretele sălbatic, nici frumosul munte n-au meritat această calomnie. Şi nici alpiniştii; căci alpiniştii nu sunt muşte şi insecte ca să se arunce orbeşte în voia sorţii, ci oameni cu viziune şi curaj.


Inapoi la stiri


ARHIVA