Amintiri din Călătorie recomandă: Alaska. Singur în sălbăticie. De Dave Metz - 5 Octombrie 2015

Dave Metz, Polirom, Iaşi, 2015

Fragment în avanpremieră din „Alaska. Singur în sălbăticie”
Autor: Dave Metz
Traducere: Laura Ciochină
Carte publicată şi în ediţie digitală 
Editura Polirom
imagine
CARTEA
Un specialist în supravieţuirea în sălbăticie porneşte în cea mai îndrăzneaţă expediţie a vieţii lui: însoţit doar de doi cîini, va parcurge aproape 1.000 de kilometri pe schiuri prin Alaska, traversînd lanţul muntos Brooks. Va avea la dispoziţie un GPS şi un telefon prin satelit, îşi va transporta singur proviziile şi va ţine un jurnal zilnic. Alături de terierii Jimmy şi Will, Dave Metz străbate vaste întinderi de tundră şi ţinuturi acoperite de păduri, trece rîuri îngheţate şi creste înzăpezite. Pe lîngă pericolul reprezentat de urşi şi de haitele de lupi, va avea de înfruntat foamea, epuizarea şi frigul Nordului. Mai important însă decît performanţa, susţine el, este că a putut să admire frumuseţea nealterată a naturii sălbatice şi să se simtă pe deplin liber.

„Povestea reală, senzaţională a unor aventuri care îi ţin cu sufletul la gură atît pe Dave Metz, cît şi pe cititor.” (The News-Review)

Din cuprins:
Aproape de Paradis • Pe coasta de nord-vest • Traversînd marea îngheţată • Cu schiurile pe fluviul Kobuk • Mirajul sălbăticiei •  Trecătoarea Nakmaktuak • Noatak, frontiera abandonată • În inima pustietăţii 

AUTORUL
Dave Metz (născut în Roseburg, Oregon) a început încă din adolescenţă să exploreze pădurile din statul său, însoţit de unu sau doi cîini. Pasionat de natură, a călătorit cu caiacul sau pe jos prin Alaska, Perú, Brazilia şi Borneo. Studiază mamiferele şi prezervarea culturilor indigene în pădurea ecuatorială, face călătorii de explorare şi de supravieţuire în sălbăticie. În prezent lucrează ca biolog pentru Oregon Department of Fish and Wildlife.

PUBLICUL 
• iubitorii literaturii de călătorie

Colecţie: Hexagon. Carte de călătorie
Domeniu: Literatură de călătorie
Format: 135x200 mm


Fragment:
Alaska. Singur în sălbăticie

Prea frig pentru a aştepta

În 1980, Jimmy Carter a semnat Alaska National Lands Conservation Act, prin care era prevăzută protecţia federală a aproape 7.300.000 de hectare de teren public. Este o cifră uluitoare, care face ca multe ţări să pară pitice. Mi-ar lua ani să străbat atât de mult pământ. În călătoria mea voi trece prin Gates of the Arctic National Park, prin Kobuk Valley National Park şi prin Noatak National Preserve, toate făcând parte din acest ţinut protejat. Legea Carter a fost controversată, întrucât exploatarea zonei ar fi putut fi profitabilă, însă, fiind vorba de un teren public, el aparţine tuturor şi doar protejându-l prin lege se poate garanta faptul că fiecare primeşte o parte din el, chiar şi cei care nu s-au născut încă. Obişnuiam să cred că toată Alaska, protejată sau nu prin lege, se află încă în starea ei originară. Mă gândeam că imediat ce voi trece de Anchorage sau Fairbanks şi de câteva autostrăzi principale, voi găsi peste tot ţinuturi sălbatice. Iar când aveam optsprezece ani chiar aşa şi părea să fie, motiv pentru care nu am acordat mare atenţie faptului că unele zone erau decretate prin lege ca făcând parte din sălbăticie. Mă gândeam că, oriunde aş fi mers în Alaska, ar fi fost aşa cum mă aşteptam să fie. Protecţia sălbăticiei nu părea necesară, însă între timp am aflat că transformările rapide care iau înainte lumea modernă îşi fac simţite efectele chiar şi în Alaska.

25 martie 2007

Temperatura aerului de afară rămâne în continuare în jurul valorii de minus 18 grade, însă în timpul nopţii se face mult mai frig. Spre după-amiază, când soarele încălzeşte cortul, mici particule de gheaţă formate în timpul nopţii în urma condensării vaporilor de apă produşi de respiraţia noastră încep să se desprindă de pe pereţii interiori ai cortului şi să plutească asemenea unei zăpezi uşoare. Particulele care cad sunt fragile şi uscate şi se vor evapora repede. În cort este mult oxigen de la aerul rece, aşa încât îl pot lăsa închis complet, cu toate fermoarele trase, ca să nu intre frigul. Pornesc mica mea maşină de gătit cu izobutan pentru a fierbe apă, însă ceea ce fac e periculos. Îmi asum acest risc întrucât ştiu foarte bine cum funcţionează maşina de gătit pe care o folosesc, însă nu recomand nimănui acest lucru decât dacă îngheţaţi de frig şi nu vă puteţi încălzi altfel. Sunt atent să nu dau peste ea şi o las să meargă doar puţin timp. Nivelul oxigenului din cort scade pe măsură ce creşte cel al aburilor toxici. Maşinile de gătit cu izobutan au avantajele lor. De multe ori sunt mai uşor de folosit decât cele cu gaz şi sunt mai mici. Deoarece folosesc butelii presurizate, nu este nevoie de amorsare cu ajutorul unei pompe. Amestecul din butelie este lichid când se află sub presiune, însă de îndată ce ajunge în contact cu aerul se transformă în gaz inflamabil. Astfel, sunt uşor de aprins chiar şi când aveţi degetele amorţite. 
În noaptea următoare este tot frig şi mă trezesc cu degetele de la picioare amorţite. Nu ştiu sigur de cât timp sunt aşa. Mi-e teamă să nu fie degerate. Cum sunt deja băgat în doi saci de dormit, acoperit cu o prelată, iar în picioare am patru perechi de şosete, nu ştiu ce altceva aş mai putea face pentru a mă încălzi. Rămân în sacii de dormit şi îmi frec picioarele cu putere de duşumeaua cortului, dar manevra nu prea pare să aibă vreun efect. Îmi scot şosetele şi verific dacă pielea nu e vineţie. Spre uşurarea mea, totul pare să fie în regulă. Îmi masez tălpile goale cu mâinile, iar cădura acestora se transferă la picioare. Apoi îndepărtez orice urmă de umezeală dintre degetele de la picioare, ceea ce mă ajută să le mai încălzesc puţin. Descopăr că este cel mai bun mod de a preveni îngheţarea picioarelor. Fac acest lucru de două ori pe zi, când mă trezesc dimineaţa şi seara, înainte de culcare. 
Stau o vreme îmbrăcat complet şi îmi fac o cafea decofeinizată în care adaug cacao. Savurez băutura aburindă cu gust de ciocolată, însă acasă nu beau cacao niciodată. Aici beau orice băutură caldă fără să mă simt deloc vinovat. Nu-mi pasă dacă mă îngraş sau mi se strică dinţii; nu vreau decât să elimin orice disconfort. Curând încep să-mi simt din nou picioarele. Simt cum sângele cald îmi ajunge până la degete şi sunt recunoscător pentru că încep să-mi revin. Descopăr că statul în şezut ajută în astfel de situaţii. Poate că astfel sângele curge mai uşor spre degetele de la picioare. Las maşina de gătit aprinsă mai mult timp decât am nevoie, deoarece senzaţia de căldură e extrem de plăcută. Nu pot ieşi afară decât după ce tot corpul mi s-a încălzit. E greu să-ţi menţii picioarele calde afară dacă ieşi cu ele reci de la bun început. Am nevoie să fie încălzite pentru a face exerciţiile prin care corpul poate produce şi mai multă căldură. Astfel, degetele de la picioare rămân şi ele calde. Dacă aş sta în frig nemişcat timp de o oră, mi-ar amorţi. Noaptea îmi ţin ghetele în sacul de dormit pentru ca a doua zi dimineaţă să fie calde. 
Lucrurile pe care trebuie să le ţin în sacul de dormit pe timpul nopţii pentru a nu îngheţa sunt din ce în ce mai numeroase: lanterna frontală, ghetele, sticla cu apă, ceasul şi maşina de gătit. Nu mă deranjează să le ţin în sacul de dormit câtă vreme, în felul acesta, a doua zi dimineaţă vor fi funcţionale. Mă întreb însă dacă în curând va mai fi loc în sac şi pentru mine.





Inapoi la stiri


ARHIVA