Amintiri din Calatorie recomanda: Cazand în gol, de Joe Simpson - 31 Iulie 2015

Joe Simpson, Polirom, Iaşi, 2015
Fragment în avanpremieră din „Căzând în gol”, de Joe Simpson

Amintiri din Călătorie recomandă: Căzând în gol
Autor: Joe Simpson
Traducere: Elena Málnai
Cuvînt înainte de: Chris Bonington
Carte publicată şi în ediţie digitală 
Editura Polirom

CARTEA
Documentarul bazat pe această carte a fost distins cu premiul BAFTA pentru cel mai bun film britanic al anului 2004 şi a fost inclus pe lista PBS a celor mai bune 100 de documentare din toate timpurile.

În 1985, Joe Simpson şi prietenul său Simon Yates reuşesc să escaladeze pentru prima dată masivul Siula Grande pe faţa lui vestică. De pe vîrf, la 6.344 de metri altitudine, cei doi admiră priveliştea Anzilor peruvieni care se întind cît vezi cu ochii. Entuziasmul lor se va risipi însă curînd, pentru că la coborîre lucrurile iau o întorsătură dramatică: Joe alunecă pe un perete de gheaţă şi, în cădere, îşi rupe piciorul. Simon încearcă să-l coboare cu ajutorul a două corzi legate una de alta. Se lasă întunericul, izbucneşte furtuna, iar la un moment dat Joe rămîne suspendat în gol. Neputînd să comunice cu el şi conştient că riscă să-şi piardă amîndoi viaţa, Simon decide în cele din urmă să taie coarda. Joe cade într-o crevasă, iar Simon se întoarce în tabără, obsedat de gîndul că prietenul lui a murit. Următoarele trei zile vor fi un coşmar şi pentru unul, şi pentru celălalt…

„O descriere splendidă şi captivantă a aventurii lor terifiante, care te ţine cu sufletul la gură... O carte scrisă superb.” (Sunday Express) 

AUTORUL
Joe Simpson este alpinist şi autorul mai multor bestselleruri, primul, Căzînd în gol, fiind distins cu NCR Award şi Boardman Tasker Award pentru literatură montană. A mai scris This Game of Ghosts (1993), Storms of Silence (1996), Dark Shadows Falling (1997), The Beckoning Silence (2002) şi romanul The Water People (1992). În 2003, la 15 ani după publicare, Căzând în gol a fost ecranizat în regia lui Kevin Macdonald. În 2004, documentarul a obţinut Premiul BAFTA pentru cel mai bun film britanic al anului şi a participat la Festivalul de Film Sundance.

PUBLICUL 
• cititorii pasionaţi de alpinism şi de literatura de călătorie

Colecţie: Hexagon. Carte de călătorie
Domeniu: Literatură de călătorie
Format: 135x200 mm

imagine

Fragment:
Căzând în gol

Puteam avea o şansă dacă îl vedeam la timp căzând. Puteam să mă arunc de partea cealaltă a crestei şi să aştept să ne ţină corzile atunci când vor încăleca creasta. El ar fi fost luat prin surprindere. Poate mi-ar fi auzit ţipătul sau ar fi simţit că se rupe creasta, însă ar fi fost nevoit să se întoarcă pentru a vedea pe care parte cădeam eu, ca să sară pe partea cealaltă. Mie mi se părea că accidentul cel mai probabil ar fi fost să se prăbuşească toată creasta, antrenându-ne pe amândoi într-o rupere a zăpezii pe o distanţă foarte lungă. 
Am văzut crăpătura închizându-se şi am răsuflat uşurat când am trecut de ea. Creasta era în sfârşit puţin mai sigură. Din nefericire, acum cobora abrupt şi se contorsiona la fiecare cotitură, iar cornişe enorme atârnau deasupra feţei vestice. Am văzut că mai încolo aceste dificultăţi nu mai erau atât de mari, aşa că nu m-a surprins când Simon a început să coboare pe faţa estică. 

Intenţiona să coboare suficient încât să poată face o traversare direct peste porţiunea mai uşoară, evitând astfel o coborâre pe creasta contorsionată. Porţiunea mai uşoară se afla la vreo 60 de metri sub poziţia noastră de pe creastă. Mi-am dat seama înainte să-l urmez pe Simon în jos cât de mult vom fi nevoiţi să coborâm. 
Eram încă destul de sus când mi-am dat seama că lumina devenise foarte slabă. M-am uitat la ceas şi am constatat cu surprindere că se făcuse ora 5. Porniserăm de pe vârf cu aproape trei ore şi jumătate în urmă şi totuşi nu înaintaserăm prea mult de-a lungul crestei. Într-o oră avea să se întunece şi, colac peste pupăză, norii de furtună se buluciseră din nou deasupra noastră şi începuse să ningă dinspre est, orbindu-ne. Şi temperatura scăzuse foarte mult şi, cum vântul se înteţea, simţeam frigul glacial de fiecare dată când ne opream. 
Simon a coborât pe un jgheab, între două muchii de zăpadă. Îl urmam încet, încercând să menţin distanţa dintre noi, deplasându-mă doar atunci când se mişcau şi corzile. Am coborât într-un alb uniform, în care zăpada se contopea cu norii. După o vreme, am considerat că am ajuns într-un punct de unde puteam face o traversare orizontală spre terenul mai uşor, dar Simon a continuat să coboare. I-am strigat să se oprească, dar nu am înţeles ce mi-a răspuns. Am strigat mai tare şi corzile au încetat să se mai mişte între mănuşile mele. Niciunul nu înţelegea ce strigă celălalt, aşa că am mai coborât puţin, ca să ne putem auzi. Alarmat, am descoperit că jgheabul devenea tot mai abrupt şi eu alunecam fără să mă pot opri. M-am răsucit ca să ajung cu faţa la pantă, dar tot era dificil să menţin controlul. 
Eram aproape de Simon când l-am auzit strigând din nou, întrebându-mă nedumerit de ce ne opriserăm. În acel moment zăpada mi-a fugit de sub picioare, fâşâind, şi am luat-o repede la vale. 

Aveam ambii pioleţi înfipţi adânc în jgheab, dar nu m-au oprit. Am ţipat ca să-l avertizez şi deodată m-am izbit de Simon, căzând grămadă peste el. 
— Isuse!... Am... O, fir-ar să fie! Am crezut că am încurcat-o... E de-a dreptul stupid! 
Simon nu a spus nimic. M-am lipit cu faţa de culoar şi am încercat să mă calmez. Inima părea că încerca să-mi sară din piept, iar picioarele îmi tremurau. Noroc că am fost atât de aproape de Simon când am căzut, pentru că, dacă aş fi fost mai sus, aş fi prins viteză şi l-aş fi doborât. 
— Eşti bine? m-a întrebat Simon. 
— Da. Am tras o sperietură... atât. 
— Mda. 
— Am coborât prea mult. 
— A! Mă gândeam că poate reuşim să coborâm până în căldarea gheţarului de est. 
— Glumeşti! La dracu’! Tocmai era să murim amândoi pe porţiunea asta şi habar nu avem cum e sub noi. 
— Dar creasta aia e cumplită. Nu o să reuşim s-o coborâm în seara asta. 
— Oricum nu reuşim să ieşim de aici în seara asta. Pentru Dumnezeu, e aproape întuneric deja. Dacă ne grăbim, nu se ştie dacă o să mai coborâm naibii vreodată de pe muntele ăsta. 
— Bine... bine, calmează-te. Era doar o idee. 
— Îmi pare rău. Mi-am ieşit din pepeni. N-am putea să facem o traversare laterală de aici şi să ne întoarcem pe creastă în locul în care e mai joasă?
— OK... ia-o tu înainte. 
Mi-am descurcat corzile încâlcite în cădere şi apoi am început să sap în flancul drept al culoarului. După o oră şi jumătate reuşisem să traversez nenumărate muchii şi culoare, iar Simon mă urma la o lungime de coardă. Parcurseserăm mai puţin de 60 de metri şi deja ningea abundent, era un frig pătrunzător şi bătea vântul. De asemenea, se întunecase şi eram nevoiţi să ne folosim de lanternele frontale. 
În timp ce traversam un perete de zăpadă ca zahărul pentru a trece în alt culoar, am dat cu piciorul de stâncă sub zăpadă. 
— Simon! am strigat. Opreşte-te puţin acolo unde eşti. E un perete mic de stâncă aici. E puţin mai complicat de ocolit. 
Am decis să bat un piton în stâncă, iar apoi să încerc să mă balansez pe lângă obstacol. Am reuşit cu pitonul, dar, până să leg coarda, cumva am reuşit să cad pe lângă perete, fără să mai apuc s-o folosesc. 




Inapoi la stiri


ARHIVA