Amintiri din Călătorie recomandă: Pe jos de-a lungul Nilului, de Levison Wood - 19 Iunie 2015

Levison Wood, Polirom, Iaşi, 2015
Fragment în avanpremieră din „Pe jos de-a lungul Nilului”, de Levison Wood

Amintiri din Călătorie recomandă: Pe jos de-a lungul Nilului
Autor: Levison Wood
Traducere: Mihaela Negrilă
Carte publicată şi în ediţie digitală 
Editura Polirom

CARTEA
Povestea unei expediții memorabile, greu de egalat în viitor

Aproape 7.000 de kilometri străbătuţi pe jos. Nopţi petrecute în sălbăticie, hrană limitată şi nenumărate pericole. Păduri tropicale, savane, mlaştini, deşert şi oaze de verdeaţă luxuriantă. 

Şapte ţări diferite. Nimeni nu a mai parcurs acest traseu astfel. Levison Wood povesteşte în detaliu aventurile dramatice, dar fascinante de care a avut parte străbătînd malurile Nilului. Pe parcursul călătoriei a descoperit lucruri incredibile despre istoria fluviului, mai ales prin intermediul oamenilor pe care i-a întîlnit şi care l-au ajutat să-şi atingă ţinta, şi a cunoscut direct povestea unei Africi în curs de modernizare. Înfruntînd crocodili, hipopotami agresivi, arşiţa din deşert şi agenţi de securitate motivaţi politic, bine-cunoscutul explorator a reuşit o expediţie memorabilă, greu de egalat în viitor. 

Documentarul expediţiei lui Levison Wood de-a lungul Nilului a fost difuzat de Channel 4.

AUTORUL
Levison Wood este explorator, scriitor, jurnalist şi fotograf. Fost militar, a făcut parte dintr-un regiment de paraşutişti care a luptat în Afganistan în 2008. Ca jurnalist, a transmis ştiri din zone de conflict, a relatat evenimente politice importante şi a făcut reportaje în numeroase ţări. Materialele lui au fost preluate de Channel 4, BBC, National Geographic, Discovery Channel Magazine şi CNN. Este cofondatorul companiei Secret Compass, care organizează expediţii în cele mai îndepărtate zone de pe cinci continente. A călătorit în peste 80 de ţări din toată lumea şi este membru al Royal Geographical Society şi Explorers Club. Cînd nu este în deplasare, locuieşte la Londra.

PUBLICUL 
• cititorii pasionaţi de literatura de călătorie

Colecţie: Hexagon. Cartea de călătorie
Domeniu: Literatura de călătorie
Format: 135x200 mm

imagine
Fragment:
Drumul spre Kampala
Ianuarie 2014

La nord de Kasansero, planul era să urmăm ţărmul încă 160 de kilometri, adică şapte zile de mers dificil, pentru a ajunge la Kampala, capitala în plin avânt a Ugandei. În Kasansero, pescarii ne­-au prevenit că drumul spre nord era o mlaştină formată din afluenţi şi bălţi mari şi că, dacă voiam să rămânem aproape de lac, drumul avea să fie dificil. M-­am ciorovăit cu Boston în legătură cu itinerarul pe care să-­l urmăm şi, în final, am ajuns la un compromis: urma să căutăm nişte localnici şi o barcă – nu ca să ne deplasăm noi, ci ca să punem în ea rucsacurile; noi urma să mergem pe jos pe mal, cu suficient de puţine bagaje pentru a ne putea deplasa prin mlaştini, şi, dacă era necesar, aveam să înotăm pentru a ocoli mangrovele. În noaptea de dinaintea plecării l­-am lăsat pe Boston să facă rost de ghizi şi am rămas treaz gândindu­-mă la drumul care ne aştepta. 
Dimineaţă, Boston m-­a prezentat barcagiului pe care îl angajase. La malul lacului erau aliniaţi trei poliţişti în uniformă, cu puştile AK-­47 atârnate de umăr. Cu un rânjet larg, Boston mi l­-a prezentat pe primul, care a spus că numele său e Fred. Înainte să apuc să spun ceva au început să încarce bagajele noastre în barcă.
M­-am uitat la Boston, nevenindu-­mi să cred.
— Plata pentru aşa ceva e mai bună decât salariul unui poliţist, Lev, a spus Boston, în timp ce funcţionarii împingeau veseli barca în larg, pe lac.
Am luat-­o spre nord. Să mergi pe jos de­-a lungul unei plaje zile în şir era plăcut, malurile mărginite de palmieri, bărcile de pescuit şubrede şi satele din lemn neobişnuite făcându-­ne să ne simţim ca într-­o imagine­-clişeu a vacanţei perfecte. În ciuda avertismentelor cu privire la „puricii de nisip”, voracele căpuşe roşii, era mult prea frumos ca să purtăm ghete şi era o schimbare plăcută să mergi fie desculţ, fie în sandale, răcorit de valurile care se loveau încet, clipocind, de ţărm. Cea mai mare parte a lacului era mărginită de păduri dese, unele dintre ele parcuri naţionale, unde erau foarte multe maimuţe colobus şi antilope de apă. Peste tot de­-a lungul liniei ţărmului, păsări de toate felurile se strângeau cu miile: ibişi sacri, berze albe, cocori-­cu-­creastă ugandezi şi gâşte egiptene. Însă, în ciuda acestei perfecţiuni, pe lungi întinderi paradisul se transforma în iad. Localnicii din Kasansero nu exagerau când numeau acest loc o mlaştină. Pe kilometri întregi, cărarea dispărea în smârcuri de mangrove de nepătruns, iar eu şi Boston ne croiam cu greu drum, luând­-o pe ocolite şi mergând în cercuri, până când dădeam întâmplător peste o potecă pe care localnicii o marcaseră crestând copacii până la următoarea aşezare aflată de-­a lungul ţărmului.
Mlaştina părea să se întindă la nesfârşit. O oră mai târziu, rătăciţi – şi la vreo 15 kilometri de următoarea aşezare –, înaintam cu greu prin apa ca o supă cafenie ce ne ajungea până la brâu. 
Nu o dată mă împiedicasem şi mă dusesem complet la fund, iar Boston fusese nevoit să mă pescuiască din saramura cu un iz greu. O luaserăm înapoi pe propriile urme în căutarea pantofului pe care şi-­l pierduse Boston şi am petrecut zece minute încercând să găsim o cale de a­-l trage afară din pământul moale care încerca să-­l înghită. O parte din mine – o parte masochistă, nebună – începuse să savureze chinul, când ochii lui Boston i-au atras pe ai mei în jos, spre ceea ce părea a fi o baltă de lichid negru chiar lângă picioarele mele.
— E un şarpe, a şoptit el. Priveşte, Lev! Un piton...
Am văzut cum negreala aceea s­-a descolăcit şi a dispărut, stârnind nişte unde mici la suprafaţa apei. Am înlemnit. Apoi, luându­-mi cea mai nonşalantă expresie, i­-am zâmbit înapoi lui Boston, care era extrem de încântat.
— Probabil că e doar o şopârlă monitor*.
— Nu prea cred, Lev, a spus Boston, care se ghemuise şi culegea deja dintre trestii o piele de şarpe albă, fantomatică, destul de proaspătă, judecând după textura elastică.
— Totuşi, e destul de mic... am mormăit, cu ochii permanent aţintiţi asupra apei.
O oră mai târziu, uzi până la piele, am călcat pe pământ uscat; în faţa noastră se înălţau trei colibe din lemn, lângă care se afla un grup de săteni. Majoritatea erau aproape dezbrăcaţi sau purtau doar nişte zdrenţe murdare. Judecând după izolarea locului şi grămezile de cochilii care zăceau pe nisip, se ocupau cu capturarea crustaceelor. Urma să vedem şi alţii ca ei pe măsură ce ne aventuram spre nord – bărbaţi care culegeau cochilii pe care le măcinau şi le vindeau ca hrană pentru păsări în pieţele locale. Aceasta este una dintre cele mai prost plătite ocupaţii de pe malurile lacului Victoria şi, când s-­au întors ca să se uite la noi, erau în mod evident foarte încântaţi. Pentru ei, străinii însemnau o oportunitate. 
S-­au grăbit să ne întâmpine, nerăbdători să dea mâna cu noi. Un bărbat a strigat, felicitându­-ne că nu ne lăsam constrânşi de lucruri atât de stupide precum „cărările”, şi, când grupul şi-­a schimbat poziţia, am zărit ceva tras în ţeapă pe plajă care strălucea în soarele puternic al amiezii. Eu şi Boston ne-­am uitat unul la altul. Era o piele de piton, doar că asta nu-­i aparţinea prietenului nostru din mlaştină. Era de zece ori mai mare, având mai mult de şase metri lungime. Şi nici nu era o piele lepădată în mod natural, ci strălucea în nuanţe de negru şi albastru, o veritabilă piele de şarpe luată de pe un piton mort şi pusă la uscat. Genul de piele pe care o vezi doar în filme şi în coşmaruri. Nu puteam să-­mi iau ochii de la ea...

* Şopârlele monitor fac parte din familia Varanidae, sunt carnivore şi trăiesc în zonele tropicale din Africa, Asia şi Australia.


Inapoi la stiri


ARHIVA