Wilfred Thesiger, Nisipurile arabe, Polirom, Iaşi, 2015 - 10 Martie 2015

Amintiri din Calatorie recomanda: Nisipurile arabe
Autor: Wilfred Thesiger
Traducere şi note: Mihaela Negrilă
Carte publicată şi în ediţie digitală 
imagine
CARTEA
În sudul Peninsulei Arabe se întinde Rub al-Khali („Ţinutul pustiu”), unul dintre cele mai mari deşerturi nisipoase din lume, o pustietate atît de înspăimîntătoare, încît pînă şi arabii o evită. Este zona în care, din 1945 pînă în 1950, a călătorit exploratorul şi scriitorul englez Wilfred Thesiger, într-o vreme cînd mare parte din această regiune încă nu fusese văzută de vreun european. Cartea sa istoriseşte extraordinarele călătorii prin „Ţinutul pustiu”, în care s-a aventurat împreună cu cîţiva beduini, adoptîndu-le obiceiurile şi traiul de zi cu zi, despre care T.E. Lawrence spunea că e „o moarte în viaţă”. 

Nisipurile arabe este cronica unui trecut dispărut, un omagiu adus unui popor magnific, unor oameni care, în ciuda greutăţilor şi pericolelor, au făcut dovada unui curaj şi a unei loialităţi ieşite din comun.

„Prin descrierea vieţii tradiţionale a beduinilor, Nisipurile arabe este probabil cea mai bună carte scrisă vreodată despre Arabia şi un tribut adus unei lumi pierdute acum pentru totdeauna.” (The Guardian)

Din cuprins:
Abisinia şi Sudan • Preludiu în Dhofar • Nisipurile din Ghanim • Pregătiri secrete la Salalah • Prima traversare a deşertului Rub al-Khali • De la Salalah la Mukalla • A doua traversare a deşertului Rub al-Khali • De la Sulaiyil la Abu Dhabi • Coasta Piraţilor • O vacanţă în Buraimi • Nisipurile mişcătoare Umm al-Samim • Nisipurile Wahiba • Uşa se închide

AUTORUL
Wilfred Thesiger (1910 2003), explorator şi scriitor britanic născut în Addis Abeba (Etiopia). În 1935 a intrat în Serviciul Politic din Sudan, iar la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial a fost detaşat în cadrul Armatei de Apărare Sudaneze. Mai tîrziu a servit în Etiopia, Siria şi, în cadrul Forţelor Speciale Aeriene, în Deşertul Libian. După război a călătorit în Peninsula Arabă, Kurdistan, Irak, Hindukush, Karakorum, Maroc, Etiopia, Kenya şi Tanganyika. Pentru realizările sale ca explorator, i s au decernat Founder’s Gold Medal (Royal Geographical Society), Lawrence of Arabia Medal (Royal Central Asian Society), Livingstone Gold Medal (Royal Scottish Geographical Society) şi Burton Memorial Medal (Royal Asiatic Society). A fost membru al Royal Society of Literature şi membru de onoare al Academiei Britanice. În 1995 a primit titlul de Cavaler. Foarte cunoscut pentru două cărţi de călătorie: Nisipurile arabe (1959), în care îşi povesteşte călătoriile prin Peninsula Arabă între 1945 şi 1950, descriind modul de viaţă pe cale de dispariţie al beduinilor, şi The Marsh Arabs (1964).

PUBLICUL 
• cititorii de literatură de călătorie
• publicul interesat de Orientul Mijlociu

Colecţie: Hexagon. Cartea de călătorie
Domeniu: Literatură de călătorie
Format: 135x200 mm


Fragment:
Musallim plecase la vânătoare de‑a lungul stâncilor şi s‑a întors înainte de apus, cărând un ibex pe care l‑a aruncat lângă foc. Era un ţap bătrân a cărui carne avea să fie la gust cam tot aşa cum mirosea, însă era carne. Musallim a dat din carne fiecărui grup de comeseni, după care, neobosit ca întotdeauna, l‑a ajutat pe tânărul bin Anauf să gătească ce mai rămăsese. Mai târziu, a pus pe un singur platou orezul aburind şi a înconjurat platoul cu boluri în care era un sos gras. Carnea gătită era pusă separat. Sultan a împărţit‑o apoi în şapte porţii egale. Tamtaim a luat şapte beţişoare şi le‑a botezat pe fiecare după câte unul dintre noi. Pe urmă, Musallim, care stătuse cu spatele, a pus un beţişor pe o grămăjoară de carne, spunând: „Aceasta este pentru cel mai bun om”. Grămăjoara respectivă era a lui bin Turkia. „Aceasta este pentru cel mai rău”, a zis el punând un alt beţişor pe altă grămăjoară. Porţia i‑a revenit lui Mabkhaut, ceea ce nu era corect. „Aceasta este pentru cel care nu vrea să se trezească dimineaţa.” Porţia era a mea şi se nimerea ca spusele lui să fie adevărate, după cum mi‑a reamintit râsul lor, însă râsetele s‑au înmulţit când Musallim a anunţat: „Aceasta este pentru cel care ghionteşte fetele”, iar Tamtaim şi‑a luat porţia care îi revenea. Bin Anauf a rânjit la bătrân, spunându‑i: „De bun seamă, unchiule, la anul vei avea un alt fiu”. Musallim a continuat până când fiecare dintre noi şi‑a tras la sorţi porţia de carne. 
Întotdeauna sunt probleme dacă nu se împarte carnea în porţii. Cineva zice imediat că i s‑a dat mai mult decât i se cuvine şi încearcă să îi ofere o bucată altcuiva. Apoi urmează multe contraziceri şi jurăminte pe Dumnezeu, toată lumea insistând că i s‑a dat prea multă carne, iar în cele din urmă se ajunge într‑un punct mort, care se poate rezolva numai prin tragere la sorţi – aşa cum ar fi trebuit să se facă din capul locului. Nu am auzit niciodată pe cineva să bombăne că ar fi primit mai puţin decât i se cuvenea. Un asemenea comportament ar fi de neconceput pentru un beduin, deoarece sunt atenţi să nu pară niciodată lacomi şi observă repede pe oricine este aşa. Îmi aduc aminte povestea unui băiat beduin sărac lipit pământului, care i‑a spus mamei sale că îi plăcea să ia cina când nu era luna pe cer, fiindcă atunci ceilalţi meseni nu puteau să vadă câtă mâncare lua. Mama lui i‑a zis: „Stai cu ei pe întuneric şi taie dintr‑o bucată de sfoară cu cuţitul întors invers”. Băiatul a făcut aşa chiar în seara aceea. Nu era lună şi era foarte întuneric, dar când şi‑a luat cuţitul, vreo zece voci i‑au strigat: „L‑ai luat invers!”. 
Eram aşezaţi în jurul platoului cu orez peste care Musallim turnase nişte sos, fiecare dintre noi avându‑şi în faţă porţia de carne, şi luam pe rând, cu mâna dreaptă, din orez. Modelam în palmă orezul luat până devenea ca o chiftea şi apoi îl băgam frumos în gură cu degetele. Arabii mănâncă întotdeauna cu mâna dreaptă şi evită, pe cât posibil, să atingă mâncarea cu mâna stângă, deoarece este mâna impură cu care se spală după ce se uşurează. Este considerat chiar o impoliteţe să oferi sau să primeşti ceva cu această mână. 
După cină am stat de vorbă, ocupaţia preferată a beduinilor. Sunt nişte vorbăreţi neobosiţi. Un beduin spune aceeaşi poveste aceloraşi oameni de vreo cinci‑şase ori în decurs de vreo două luni, dar aceştia stau şi îl ascultă cu interes făţiş. Li se pare aproape insuportabil să păstreze tăcerea. Totuşi, în seara aceea, când cineva s‑a apucat să recite o poezie, peste tabără s‑a lăsat o linişte adâncă, întreruptă doar de sunetul loviturilor care se auzeau când zdrobeau frunzele de saf pe care le adunaseră din ued şi ale căror fibre le împleteau apoi, făcând sfoară. Unul după altul, s‑au strâns în jurul lui, tăcuţi, cu excepţia momentelor când repetau versul final al fiecărei strofe. 
Când sunt emoţionaţi de ceva, arabii încep cu uşurinţă să spună poezii. Am auzit un flăcău descriind spontan în versuri o păşune pe care tocmai o găsise: dădea o expresie firească sentimentelor sale. Însă, deşi sunt foarte sensibili la frumuseţea limbii lor, sunt neobişnuit de orbi la frumuseţea naturii. Culoarea nisipurilor, a asfinţitului, a lunii oglindite în mare – astfel de lucruri nu‑i mişcă. Nici măcar nu sunt băgate în seamă. Cu un an înainte, pe când ne întorceam de la Mughshin, după ce ieşiserăm din pustiul deşertului pe crestele munţilor Qarra şi am dat cu ochii din nou de copaci, iarbă verde şi frumuseţea munţilor, m‑am întors spre unul dintre ei şi am spus: „Ce frumos, nu‑i aşa!”. El a privit, s‑a mai uitat o dată, după care a zis, fără să‑mi fi înţeles exclamaţia: „Nu – este un loc foarte prost pentru păşunat”. Cu toate acestea, neamurile lor din Hadhramawt au creat o arhitectură simplă, armonioasă şi frumoasă. Însă această arhitectură este condamnată la pieire, căci gusturile arabilor sunt uşor de corupt. În aceste oraşe străvechi se ridică deja clădiri noi şi oribile, proiectate de arhitecţi arabi moderni. Când le‑au văzut, însoţitorii mei au fost profund impresionaţi. S‑au întors spre mine şi au spus: „Pe Dumnezeul meu, uite o clădire minunată!”. Nu avea niciun rost să‑i contrazic.


Inapoi la stiri


ARHIVA