Scaldate-n Culoare – Feţe Inmugurind. Interviu cu Maia Stefana Oprea, artist plasticInterviu realizat de Lăcrămioara Opriş la data de 18 Mai 2011

  •  
(277 voturi}
imagine

Scăldate-n Culoare – Feţe Înmugurind

Interviu cu Maia Ştefana Oprea,
artist plastic

Artista de 23 de ani este, în prezent, studentă în primul an la Universitatea Naţională de Arte, Facultatea de Arte Plastice – secţia Pictură, Bucureşti, după ce între anii 2007 – 2008 a fost plecată cu bursă de studii la Savannah College of Art and Design, USA. După doar un an de „experienţă americană” artista s-a întors în ţară, preferând arta în locul unui trai comod, dar dezrădăcinat sufleteşte şi spiritual. Ea a obţinut numeroase premii, a creat coperte şi ilustraţii pentru diverse cărţi, a participat atât la expoziţii de grup, cât şi personale – interne, ultima expoziţie fiind în desfăşurare la Melenia Art Gallery, cât şi externe: la Londra, Lliverpool, Southampton, Veneţia.
Pictează în uleiuri, acrilice, tempera, iar dincolo de explozia culorilor, dincolo de plăcerea estetică, a ochiului, picturile sale „vorbesc”, străbătute fiind de idei ingenioase - rod al dezlănţuitei sale imaginaţii.


Ai început să desenezi la o vârstă destul de fragedă – un an jumate. Apoi ai continuat, copil fiind, să te iniţiezi în tainele picturii. Cum au rămas în memoria ta afectivă acei ani şi prima experienţă, primii paşi către ceea ce avea să se dovedească a fi vocaţia vieţii tale?
Prima experienţă? Primii paşi? Nu ştiu. Tot aşa cum nu mai ştiu când am înotat pentru prima oară; când m-am căţărat într-un copac; când am râs sau plâns.
Conform spuselor părinţilor, am început să desenez de foarte mică, însă pentru mine pictura nu a însemnat mai mult decât un hobby, până în jurul vârstei de 13-14 ani. Una dintre cele mai vechi amintiri se referă la nişte desene foarte colorate pe care le-am făcut după pluşurile mele, pe la 4-5 ani. Aveam o colecţie fantastică de ursuleţi – Panda, în special - , hipopotami, girafe, căţei, etc., pe care i-am aşezat în diverse poziţii pentru a-i... „portretiza”. Căci pentru mine aceste pluşuri aveau o viaţă, o poziţie socială, un anumit caracter, aveau mai ales la rândul lor amintiri, corespunzătoare viselor mele. Aceste desene s-au pierdut, cât şi jucăriile.
Abia la vârsta de 19 ani mi-am adus aminte de o jucărie la care ţinusem foarte mult: o maimuţă verde. Procesul prin care mi-a revenit brusc în memorie imaginea acestei maimuţe poate părea puţin credibil: pictând o mandala. Mandala este o diagramă concentrică ce are semnificaţii spirituale şi rituale în budism şi hinduism. Carl Jung considera mandala ca fiind „o reprezentare a sinelui inconştient” şi considera că picturile lui cu mandale îi permiteau să acceadă spre întregul personalităţii sale.
Terminând pictura unei mandale a personalităţii mele, ce combina nenumărate elemente ludice în culori foarte vii, am dorit s-o privesc de la distanţă. M-am îndepărtat 5-6 metri pentru a putea privi lucrarea terminată. Uimirea mea a fost mare când am realizat că seamănă perfect cu o maimuţă, dar mai ales pentru că am reînviat jucăria uitată timp de 15 ani.  
Sunt la fel de uimită acum, încercând să îmi dau seama cum s-a transformat pictura nu numai în „vocaţia vieţii mele”, dar într-o a doua viaţă, care curge paralel cu viaţa de zi cu zi. Nu întotdeauna însă reuşesc să-i schimb cursul.
imagine

imagine

imagine

Foto: Arhiva personală Maia Oprea

A existat un moment definitoriu în care ţi-ai zis: da, asta îmi place, mă defineşte şi asta vreau să fac toată viaţa mea?
Momentul definitoriu cred că a fost în decursul verii dintre clasele a IV-a şi a V-a. Ieşisem şefă de promoţie pentru clasele primare, dar acum sunt de părere că ar fi trebuit să primesc un premiu pentru timiditate, însingurare şi frică.
Mi-am petrecut vara la ţară, alături de La Medeleni, Contele de Monte Cristo şi Cireşarii. Atunci am pictat pentru prima oară în culori de ulei, alături de mama mea (care a pictat în tinereţe, ca un mini-hobby).

Există o persoană care te-a îndrumat?
Mama mea a fost cea care mi-a dat imboldul de a crea, m-a susţinut în permanenţă şi m-a lăsat să-mi iau zborul atunci când am simţit că aşa trebuie.  

Ai momente de tensiune, de nemulţumire, în care te hotărăşti să arunci o lucrare? Ce anume te determină să păstrezi o lucrare sau să renunţi definitiv la ea, aruncând-o la gunoi? Este ceva ce simţi în legătură cu aceasta?
Termenul de „lucrare” este foarte vast, el poate desemna în definitiv orice, de la o linie trasată pe hârtie şi până la o pictură la care am lucrat 80 de ore. Poate părea cu adevărat straniu, dar dacă ar fi să aleg, aş arunca acele nenumărate ore – căci printre ele se strecoară nu numai inspiraţie şi catharsis, ci şi multă trudă, studiu, tehnică, cunoştinţe, răbdare, cât şi nenumărate îndeletniciri anevoioase necesare ducerii la bun sfârşit a unei „lucrări”.
Însă nu am urmat acest crez dintotdeauna! Până la un moment dat am aruncat TOT. Era îngrozitor, nu mai puteam dormi noaptea, plângeam, aveam accese de furie tot timpul deoarece nu îmi plăcea ceea ce făceam (ştiind că pot, o, cu atât mai mult !) — aşa s-a strecurat adolescenţa. De atunci, ori de câte ori am simţit că sunt prea multe obiecte rectangulare anoste în jurul meu, am adoptat soluţia de a mă rade în cap – a funcţionat.  
În prezent folosesc o cameră numai pentru depozitarea schiţelor, proiectelor, studiilor, crochiurilor. Toate lucrările pe care le-am făcut şi le voi face sunt ca filele unui jurnal, pe care îl recitesc pentru a putea scrie mai departe şi pentru a nu uita (căci niciodată nu voi mai putea desena ca acum 15 ani, ca acum 1 un an, sau chiar ca ieri, ca azi!). Este minunat ca, din când în când, să mă uit peste schiţe, sau chiar să le folosesc în noi lucrări: intervin peste unele, le folosesc în colaje, le cos, le folosesc ca obiecte în sine pentru naturi statice; ele dorm pe pereţii din dormitor, din baie, din bucătărie... Nu aş mai arunca niciodată nimic, dar totuşi întrevăd o perioadă de „curăţenie generală” (într-un viitor îndepărtat).
Ce mă determină să păstrez o lucrare? Bucuria de a şti că TU (cititorule) o priveşti şi ea îţi vorbeşte.

Ce te inspiră? De unde îţi vine impulsul de a începe o lucrare?
Inspiraţia este pretutindeni, în natură, în filme, cărţi, pe stradă, pe o foaie de hârtie albă, într-o piesă de dans, de teatru, într-o noapte albă sau un somn prelung, este mai greu să restrâng toate aceste surse de inspiraţie – pentru scurte perioada cel puţin — decât să le caut. Impulsul de a începe o lucrare se află pur şi simplu în mine în orice secundă, dar el este suprimat în mare parte a timpului. Un program riguros de atelier este foarte necesar într-o carieră artistică, acesta menţinând un ritm de lucru bun. Fără un program clar stabilit, impulsul de a te apuca de pictat efectiv are toate şansele să se diminueze în timp. Este interesant cum anumite faze îmi revin: cele în care odată ce am început să pictez, nu îmi vine să mă mai opresc vreodată; cele în care, dacă timp de mai multe săptămâni nu am pictat, mă găsesc în imposibilitatea de a lua pensula în mână, fiindu-mi foarte greu să reiau lucrul.

Şi ce nu te inspiră? Care este mediul / momentul în care simţi că nu poţi lucra?
Nu mă inspiră nervozitatea oamenilor din jurul meu, lipsa de entuziasm şi voinţă a multor tineri de vârsta mea, murdăria, dezordinea, necunoscutul, neştiinţa, ignoranţa, nepăsarea, arta comercială, şi orice mediu care nu este într-o continuă schimbare (de aceea, în fiecare an îmi schimb atelierul). Bineînţeles, cele mai lipsite de inspiraţie sunt momentele în care nevoile fiziologice de bază nu sunt îndeplinite, căci orice artist trece şi prin asemenea etape – dacă, însă, pornim de la premisa că ele sunt necesare în devenirea artistică, atunci sunt cât se poate de dătătoare de inspiraţie!

Ai locuit un an în Statele Unite, fiind studentă la Savannah College of Art and Design, însă te-ai întors. De ce?
De ce nu? Recomand un an de „experienţă americană” oricui, din toată inima! Mi-aş fi dorit cu siguranţă să rămân în State, dacă nu aş fi ales arta în primul rând. Am simţit că dacă mai stau mult acolo voi prinde rădăcini, voi tinde spre o viaţă comodă, pragmatică, materialistă, ce mi-ar fi tăiat încetul cu încetul avântul artistic, creativitatea şi imaginaţia. Dacă m-aş fi îmbogăţit rapid, cu atât mai rău pentru arta mea! Este foarte greu de pus în cuvinte cum am perceput „tărâmul tuturor posibilităţilor”. M-am simţit alienată printre alienaţi. Recunosc cu greu, uneori, că renunţarea la bursa integrală de studiu pe care am primit-o acolo a însemnat o renunţare la un trai cu mult mai bun decât cel de aici, dar nu regret nici o secundă că sunt „acasă”.

Care sunt principalele simboluri şi teme cu care lucrezi?
Principalele teme şi simboluri ar fi timpul, moartea, durerea, singurătatea, grotescul, metamorfoza, ludicul, copilăria, creaţia, închisoarea (sub formă de locuinţă – cutie - linii suprapuse), efemerul, însăşi tema nevoii de exprimare artistică.

Luând, spre exemplu, lucrarea „Blooming Faces”, cum a luat ea naştere?
În lucrarea „Blooming Faces”- „Feţe înmugurind” se pot observa două perechi de feţe (autoportrete şi portrete ale unui prieten) care se strâmbă la privitor. Vi s-a întâmplat să vă uitaţi dimineaţa în oglindă, să vă speriaţi de ce vi se înfăţişează, pentru a vă schimonosi şi mai tare pe urmă?
Am încercat să realizez portretul ‚frumos’ a ceva ce, în sine, poate părea scârbos, conferindu-i o atmosferă plină de energie pozitivă, printr-o caldă cromatică şi culoare aplicată în strat subţire.
imagine

Foto: Costin Boerescu

Când începi o lucrare ştii dinainte ceea ce vei picta, este predefinită în imaginarul tău sau lucrarea vine cumva din interior, finalul ei fiind o surpriză? Demersul tău creativ este unul spontan?
Oricine vede portofoliul unui artist va găsi cu siguranţă mult material care este unic experienţelor acestuia – numai mie mi se poate întâmpla – dar care ia, în acelaşi timp, înfăţişarea unor tipare universale. Dacă încercăm să căutăm sursa acestui material, avem din ce în ce mai mult acces la mituri ale speciei umane, comune nouă tuturor, un „inconştient universal”. Cu cât avem mai mult acces la construcţiile noastre mitice, cu atât înţelegem mai bine realitatea ascunsă. Lăsând deoparte domeniul mult prea amplu al psihanalizei, demersul creativ este în acelaşi timp spontan şi căutat. De cele mai multe ori o lucrare are ca punct de pornire o stare, iar aceasta se transformă fie într-un moment de creaţie spontan (în acest caz finalul fiind de cele mai multe ori o surpriză, deoarece nu finalul era scopul, ci drumul către acesta), fie rămâne suspendată în timp, pentru ca pe parcursul timpului să revină şi să aibă o devenire conştientă (în acest caz consider că ea este la fel de predefinită în imaginar ca şi cea spontană, cu diferenţa că forma sa este dezvoltată îndelung).

Iar în privinţa modului de lucru...?
În ceea ce priveşte modul de lucru, nu întotdeauna este în concordanţă cu ceea ce este în interior: acesta poate fi spontan, în cazul unei idei, teme, compoziţii predefinite, şi cât se poate de calculat în cazul unei stări impulsive.
imagine

imagine

imagine

Foto: Arhiva personală Maia Oprea

Ce este determinant în pregătirea culorilor pe paletă? Cum alegi culorile pe care le vei folosi? Foloseşti îndeosebi culori vii, vibrante (excepţie face lucrarea intitulată „Ţărână”); are acest aspect o rezonanţă cu starea ta sufletească?
Da, paleta culorilor folosite este în deplină comuniune cu starea sufletească exprimată, dar se întâmplă şi ca starea aceasta să se schimbe pe parcursul lucrului. Spre exemplu, culorile sunt la început terne, devenind pe parcurs foarte vii, aproape violente.
Îmi place să cred că paleta şi pigmenţii au viaţa lor proprie. La sfârşitul unei zile de lucru amestec toate culorile de pe paletă… din curiozitate. A doua zi pornesc de la griul obţinut în ziua precedentă. Iar atunci când culorile de pe paletă se usucă, le răzuiesc şi le păstrez, pentru a le refolosi în lucrări viitoare, ca materie tridimensională pentru tehnici mixte. Mă doare să arunc culorile la coşul de gunoi.

În ce rezidă frumuseţea unui om? Cum vezi tu, cu ochi de artist, un om ca fiind frumos sau pe un altul ca fiind urât?
Nu cred în existenţa frumosului sau a urâtului, cred în justa proporţie dintre acestea, sau în raporturi nepotrivite.
Aş dori să-l citez pe Kasimir Malevich din „Arta sălbatică şi principiile sale”: „Dar pot laşii să scuipe pe idolii lor./ Cum am făcut ieri !!! Vă spun, nu veţi vedea noua frumuseţe şi adevărul până când vă veţi hotărî să scuipaţi.(...)”
Plăcerea estetică este, de fapt, plăcerea de sine obiectivizată. A-ţi plăcea ceva din punct de vedere estetic înseamnă a te plăcea pe tine însuţi într-un obiect sensibil diferit de tine însuţi, a fi în empatie cu acesta. Senzaţia de fericire ce se activează în noi înşine prin reproducerea de frumuseţe (vitalitate organică frumoasă) este satisfacerea nevoii interioare de activare a sinelui – presupusul proces empatic. Eu resimt această vitalitate organică mai mult în cazul unui om recunoscut ca fiind urât, decât la cei cu trăsături regulate şi proporţionate.

Care este pictorul tău favorit? Şi care ar fi curentul artistic de care te simţi tu ca aparţinând?
În prezent nu am un anumit pictor favorit, doar sute de nume şi de tablouri care m-au impresionat (mai ales atunci când le-am văzut în realitate), cum ar fi (în ordinea în care mi-au fost pictori favoriţi de-a lungul anilor): Michelangelo, Van Gogh, Salvador Dali, Egon Schiele, Gustav Klimt, Chaim Soutine, Paul Gaugain, Wassily Kandinsky, Umberto Boccioni, Henri Matisse, Lucian Freud, Mark Rothko... Lucrările mele sunt de o diversitate mare, foarte variate tematic şi stilistic (de la impresionism la expresionism abstract, realism şi suprarealism), riscând să se piardă într-o mulţime de direcţii – dintre care pe unele nu le mai consider bune, deşi la vremea respectivă au fost necesare dezvoltării mele artistice. Nu doresc să mă încadrez într-un anumit curent artistic, sau să mă decid asupra unei „direcţii”, unui „drum” în artă, dar sper ca, în viitorul apropiat, să reuşesc a-mi restrânge sensibil aria de interes, deoarece îmi poate fi fatal să cânt la prea multe instrumente deodată. În ziua de azi nu mai putem crede cu candoare că ceea ce este particular unui individ poate aparţine unei întregi generaţii.

Un artist poate avea o lucrare de suflet, pe care nu ar vinde-o niciodată sau, dacă ar face asta, nu ar fi cu toată inimă. Ai o asemenea pictură, la care să ţii în mod deosebit?
Da, există picturi pe care nu doresc să le vând deoarece părinţii mei sunt foarte ataşaţi de ele. Nu mă interesează actul de a vinde în sine, ci bucuria de a şti că lucrările mele sunt apreciate de cei care le cumpără. Lucrările mele sunt ca nişte copii pentru mine, însă trebuie să le las să trăiască, să fie văzute şi, sper, apreciate. Lucrările la care ţin cel mai mult sunt cele pe care doresc să le creez; e chinuitor să fie în mine şi eu să nu le pot naşte. După ce termin o lucrare, mă simt uşurată că am reuşit s-o „eliberez”, însă ea rămâne în sufletul meu, indiferent dacă se vinde sau nu.
imagine

imagine

imagine

imagine

Foto: Arhiva personală Maia Oprea

Cea mai mare bucurie a ta...?
Cea mai mare bucurie în prezent? În aşteptarea primăverii.
În trecut? Când mi s-a făcut foame în cer, în parapantă. Prima expoziţie şi călătorie la Veneţia. Razele soarelui dimineaţa, la Delphi. Primul tablou vândut. Muzeul MOMA din New York. Grădinile Villa Adriana din Tivoli. O noapte la Rudas Bath din Budapesta. Primul Van Gogh văzut. Singură cu focile la Cape Cod. Muzeul Dali de la Figueres. Pânza pe care o voi picta mâine.

Care este principiul după care te ghidezi în viaţă şi la care nu ai renunţa cu nici un chip?
Nu voi accepta să sfârşesc satisfăcându-mi nevoile artistice „făcând ceva din nimic pentru a-l vinde” (Frank Zappa), fie că este o pânză, o idee sau timp preţios.

Exceptând pictura, sculptura şi fotografia, care mai sunt hobby-urile tale? Ce-ţi mai place să faci? Ai şi un husky...
Îmi plac în mod deosebit înotul în locuri mai puţin turistice, călătoriile de lungă durată, mersul pe munte, campingul, patinajul, joggingul. Îmi place să gătesc ciudăţenii vegetariene, să citesc pe vârful unui deal, să cânt la pian, să-mi creez situaţii absurde, şi bineînţeles, să-mi cresc câinele husky – Hokusai, aşa-zis Xhai – pe care l-am luat a doua zi după ce m-am întors din Statele Unite. El dă scularea, culcarea, mă cheamă la masă, îmi spune când ar trebui să mai şi ies din casă, mă aleargă la role, şi cheltuieşte o groază de bani pe jucării din latex. Un husky este o responsabilitate foarte mare, dar ca liber-profesionist este excelent să mai ai şi un astfel de şef.
imagine

Foto: Arhiva personală Maia Oprea

Apropo de citit („pe vârful unui deal”), care este autorul tău preferat şi cartea preferată?
Nu am un anume autor sau carte preferată (deşi, în mod surprinzător, prima care mi-a venit în minte a fost „Muntele Vrăjit” a lui Thomas Mann), dar printre autorii preferaţi se numără Garcia Marquez, Herman Hesse, Hemingway, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Cesare Pavese, Jose Saramago, Dino Buzzati, Mario Vargas Llosa, Milan Kundera, Salman Rushdie...

La ce lucrezi acum?

Acum lucrez în mare parte pentru facultate, fiind studentă în anul I la secţia de Pictură a Universităţii de Arte Bucureşti. În paralel lucrez pentru o expoziţie la Muzeul de Artă din Galaţi, ce se preconizează a fi spre sfârşitul anului, cât şi la alte proiecte internaţionale, alături de Melenia Art Gallery.
Luna viitoare voi participa la o tabără de artă în Florenţa şi la un workshop de creare a unor instalaţii în natură, în Polonia.
imagine

imagine

imagine

imagine

Foto: Costin Boerescu

Unde te vezi peste 10 ani...?
În 10 ani sper să reuşesc să îmi duc câinele în Alaska...

Cum te raportezi la sintagma „Time is Art” (titlul rubricii noastre) vis a vis de „Time is Money”?
Sunt de părere că este o artă să faci bani din ceea ce îţi place, dar în momentul în care timpul investit în a face ceea ce îţi place se transformă strict în dorinţa de a avea bani, atunci arta dispare.


Interviu publicat în revista Business Woman Magazine
Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş



Taguri: Maia Ştefana Oprea Lăcrămioara Opriş


Voteaza acest articol:

<< back citeste toate articolele acestui calator celebru
1 comentarii adauga comentariul tau
Cristi a scris pe 2 Iunie 2011, ora 18:33
Foarte bun intreviul, imi place!. Si panzele Maiei sunt foarte reusite!

 
Nickname:
Email:
Comentariu:
Cod de securitate:
maptcha + maptcha =