“Desperados on the Block”, Interviu cu Patricia Moga, actriţăInterviu realizat de Lăcrămioara Opriş la data de 5 Aprilie 2011

  •  
(288 voturi}
imagine

“Desperados on the Block”
Interviu cu Patricia Moga, actriţă


Patricia Moga a urmat studii de doctorat în teatrologie la Universitatea din München, oraş în care a locuit timp de 6 ani. Acum locuieşte la Viena. Primul său rol într-un film de lung metraj (“Desperados on the Block”) este cel al Clarei, o studentă de origine română ce locuieşte într-un cămin studenţesc din München şi care, nemaisimţind prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ei, se hotărăşte să încalce cele 10 porunci, în speranţa că va primi un semn divin ce o va opri din drumul către pierzanie. O poveste încărcată de misticism, „un rol cu multe tăceri, e chiar ca un ţipăt mut”, după cum afirmă Patricia Moga.
“Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, San Sebastian, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.
Un film despre singurătate, căutare de sine şi încercarea de a descoperi o sclipire de lumină şi iubire în bezna unei lumi reci, neprimitoare. Un film care merită a fi văzut şi revăzut.

imagine

FOTO: Toccata Film/Teo Film

Spune-ne câteva cuvinte despre tine: cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru actorie, cum ai început, ce te-a atras?
La mine totul vine şi pleacă, se îndepărtează şi revine sub forme infinite. Despre pasiune nu cred că era vorba atunci, acum câţiva ani buni, în timpul liceului, însă simţeam că am o chemare căreia trebuie să-i găsesc răspuns, într-un fel sau altul. Am început prin a scrie, scriam din fragedă pruncie, tot ce-mi trecea prin minte, însă lucrurile se închegau mai degrabă în dialog şi, în ultimă instanţă, ca să-mi conving părinţii că nu vreau să fac ASE, am scris o piesă de teatru pe care am şi pus-o în scenă, la Câmpina, în oraşul meu natal. Înainte de asta, făcusem diferite spectacole la Castelul Iulia Haşdeu, inspirată de textele scrise de Iulia Haşdeu. Adunam oamenii, îi convingeam că merită să facem şi altfel de lucruri într-un oraş de provincie care dormita, ca multe altele după Revoluţia din ´89, şi unde, dacă doreai să respiri şi un strop de cultură, trebuia (oricât de mic ai fi fost) să-ţi sumeci mânecile de la haină şi să te pui pe treabă.
Sunt o fire luptătoare şi care dintotdeauna a dorit să realizeze lucrurile după cum îi dictează propria inimă din piept şi nu am făcut nici un compromis ca să ajung mai sus sau mai altfel decât sunt astăzi. Bineînţeles că am şi suferit, pe măsura ambiţiilor şi idealurilor avute, însă, de fiecare dată, în locul uşilor închise s-au deschis ferestre de poveste. Poate n-am ştiut mereu să privesc prin ele „noul Ierusalim” care se deschidea, însă am învăţat, ca fiecare dintre noi, cu timpul...

De ce ai plecat din România?
De ce am plecat din România... tocmai datorită uşilor închise de care vorbeam... M-am căsătorit şi am plecat pentru a urma studii de doctorat în teatrologie la Universitatea din München. Au fost ani extrem de bogaţi şi astăzi ştiu să mă bucur pentru uşile închise în România. Ele trebuiau închise, pentru a descoperi noi drumuri sau, mai bine spus, pentru a-l îmbogăţi şi a-l concretiza pe cel care îmi aparţinea mie şi numai mie... propriul meu drum. Momentan locuiesc la Viena. Am trăit în München mai bine de şase ani, până în vara acestui an...
imagine

FOTO: Toccata Film/Teo Film

Cum îţi place să-ţi petreci timpul liber? Dacă ai aşa ceva...
Nu cred că am avut vreodată timp liber... Sunt continuu în mişcare, dacă nu fizic, atunci lăuntric şi nu stau nici o clipă, pentru că viaţa trece mult prea repede şi nu pot s-o trăiesc fără să storc fiecare fărâmă de viu din ea.

Ce cărţi citeşti?
Sunt perioade de timp lungi în care nu citesc nimic pentru că scriu eu... şi atunci încerc să ascult în tăcere şi să observ cu înmiită atenţie orice mişcare şi orice suflu de viaţă din preajma mea. Mi se dilată simţurile, ştii, şi atunci citeşti cel mai bine în ceilalţi... Atunci descopăr poveşti fascinante şi unice, care încă nu au fost puse pe hârtie şi care, oricum, sunt ştirbite atunci când li se dă formă.
Momentan recitesc „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” (Jeni Acterian).
imagine

FOTO: Toccata Film/Teo Film

Iar în privinţa muzicii... ce îţi place să asculţi?
Ascult muzică clasică, mai ales că Rafael, fiul meu de un an şi jumătate, e un meloman... La primul concert de muzică clasică în aer liber n-a mişcat timp de patruzeci şi cinci de minute. E fascinat de instrumente şi de potenţialul fiecăruia în parte.

Care sunt filmele tale favorite?
Filme... recunosc, iubesc „Decalogul” lui Kislowsky, îmi place „Macbeth”-ul lui Polanski, mă amuză „Lola Rennt” a lui Tykwer, mă cufund în întrebări cu „Veşnicia şi o zi” a lui Angelopoulos, mă trezesc la realitate cu „Panglica albă” a lui Haneke şi revin de fiecare dată la mine cu filmele lui Tarkowskij.

Vorbind de rolul Clarei din “Desperados on the Block”, te-ai regăsit în acest rol, în frământările personajului?
Nu, deloc. Patricia nu are nimic de-a face cu Clara sau ba da, are... i-am dat chip, dar eu sunt altceva, cu totul altceva şi altcineva decât Clara.


Cine eşti, cum te-ai autodescrie? Care sunt propriile tale frământări?

Mi-e greu să mă autodefinesc, apelând la câteva atribute, lipsite de ecou personal. Sunt deopotrivă romantică şi realistă, emoţională şi critică, empatică şi distantă. Mă feresc să spun cuvinte mari. Există un aspect de taină în fiinţa fiecăruia, care ne dă adevărata consistenţă existenţială, dincolo de certitudinile pe care ni le apărăm cu atâta vanitate. Faţă de Clara, din “Desperados”, eu nu pot să reduc relaţia cu Dumnezeu la un nivel moralist. Însă, desigur, criza de profunzime a Clarei, aceea că nu mai simte prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ei, poate deveni oricând şi criza noastră.

Care a fost prima ta reacţie, primul tău gând atunci când ai primit propunerea de a juca rolul Clarei? Ţi s-a părut a fi un rol greu de interpretat?

„Minunat de greu!” - a fost gândul...
Primul meu rol într-un film de lung metraj are legătură cu frământări lăuntrice legate de religios, de noi şi Dumnezeu. Citeam mult Simone Weil, în perioada respectivă, o mistică franceză, şi ea zicea aşa: „Fiecare persoană e un ţipăt mut în dorinţa de a fi citită altfel”. Şi citatul acesta şi alte două m-au ajutat în descoperirea personajului. Altul, care mi-e foarte drag, sună cam aşa: „Omul trebuie să împlinească posibilul pentru a atinge imposibilul.”  
Nu e un rol pe care să-l scoţi din pălărie... Am lucrat împreuna cu regizorul mult la nuanţe, am modificat împreună pasaje din scenariu, mai ales că e un rol cu multe tăceri, e chiar ca un ţipăt mut...
imagine

FOTO: Toccata Film/Teo Film

Care a fost cea mai mare greutate pe care ai întâmpinat-o la filmări, un lucru care ţi s-a părut a fi mai complicat?
Complicat mi se pare când intervin chestii mărunte, care împiedică lucrurile cu adevărat importante să iasă perfecte.
Echipa a fost în general formată din oameni extraordinari: regizorul, Tomasz Rudjik, care are o sensibilitate fantastică în lucrul cu actorul şi un respect infinit pentru ceea ce faci, un director de imagine ca Sorin Drăgoi cum rar întâlneşti şi care ai impresia că face magie şi nu cameră, o asistentă de regie care în tinereţe a lucrat cu Visconti... deci îţi poţi imagina ce atmosferă era la platou... Însă lipsa banilor îţi mai aduce în joc uneori şi probleme cu care, vrând – nevrând, trebuie să te confrunţi: machiajul de pildă, asta a fost o greutate, pentru că lucram cu persoane neimplicate, care doreau să-şi facă treaba repede şi gata.
imagine

FOTO: Toccata Film/Teo Film

Dar cel mai amuzant...?
Cel mai amuzant era când improvizam la platou şi te trezeai că îl pune regizorul pe sunetist să fie partenerul tău în film.

La ce proiect lucrezi acum – sau vei lucra în viitorul apropiat?
În curând va apărea un film de scurt metraj, pe care l-am filmat în vara
aceasta, în Germania: „Silent River”, o coproducţie româno-germană.
Un alt proiect la care lucrez momentan - un scenariu de lung metraj.
Îmi place să descopăr acelaşi lucru din mai multe perspective. Dincolo de faptul că am făcut studii doctorale în teatrologie câţiva ani, din dorinţa de a aprofunda teoretic realităţi practice cu care mă confruntam, am început să caut forme alternative de exprimare artistică. Şi am descoperit pictura de icoane, am descoperit poezia, am descoperit scrisul (scenariu) şi acum, de curând, terapia prin artă (o formă de prezentare a artei în lumea celor bolnavi, a celor care au cel mai acut nevoie de ea, dincolo de speranţă, medicină şi iubire).
Sunt acumulări pe care încă nu le-am aruncat în lume, ele sunt la dospit...

Câteva cuvinte pentru cititorii noştri...?
Nişte versuri: Un soare cu cheie / Şi-o umbră de cheie în mână / Un dor de a fi / Pentru ceilalţi lumină. / Vânt umed / Şi nor de nelinişte / Care plouă peste toate / Duhul iubirii / Descuiat şi răsărit / De ce e timpul totuşi umbrit?


Interviu publicat în revista Business Woman Magazine
Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş



Taguri: Patricia Moga “Desperados on the Block” Tomasz Rudjiks Lăcrămioara Opriş


Voteaza acest articol:

<< back citeste toate articolele acestui calator celebru
0 comentarii adauga comentariul tau
Nici un comentariu.

 
Nickname:
Email:
Comentariu:
Cod de securitate:
maptcha + maptcha =