A visa cu luciditate. Interviu cu Ioana Nicolaie, scriitoareInterviu realizat de Lăcrămioara Opriş la data de 22 Martie 2011

  •  
(260 voturi}
imagine


A visa cu luciditate
Interviu cu Ioana Nicolaie, scriitoare


Ioana Nicolaie a debutat ca poetă în anul 2000 cu volumul de versuri „Poză retuşată”; au urmat apoi volumele „Nordul” şi „Credinţa”. Poezia sa este „lucidă, raţională”, (cum ne spune chiar poeta), bazată pe o dereglare construită, sistematică a simţurilor, mergând pe urmele lui Arthur Rimbaud.
Trecerea sa de la poezie la roman s-a produs treptat, cu „Cerul din burtă” (2005) – un roman scris poetic, deşi povestea este cea a gravidităţii, perioadă destul de grea în viaţa unei femei, petrecută cu ecografii, analize medicale, consultaţii şi dureri necunoscute până atunci, care păreau a se înmulţi de la o zi la alta. „Cerul din burtă” este interesant şi dintr-un alt punct de vedere: acela că romanul a fost scris, în mare parte, chiar în timpul sarcinii de către Ioana Nicolaie, fapt ce se simte de la prima lectură datorită existenţei, în filele acestuia, a unui gust al suferinţei autentice împletite cu bucuria aşteptării, greu de imaginat de mintea rece, raţională a scriitorului lucid - „Un roman foarte adevărat”, cum l-a catalogat soţul său, scriitorul Mircea Cărtărescu.
Urmează apoi romanele „Cenotaf” (2006), „O pasăre pe sârmă” (2008), cartea pentru copii, „Aventurile lui Arik” şi, în prezent, multe, multe alte planuri de scriere a noi cărţi.

imagine

Foto: Mircea Cărtărescu

Când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru scris? Cum ai început să scrii poezie şi ce te-a motivat să continui?
La început n-a fost pasiunea, ci simplitatea descoperirii. Lumea literelor n-a venit spre mine precoce, ci în primul an de şcoală, întâi cu Abecedarul, apoi prin cărţile împrumutate de la bibliotecă. Înainte fusese nesfârşirea, oraşul meu transilvan văzut de pe o pantă lină – vin din Sângeorz-Băi, o staţiune din Munţii Rodnei - , fraţii mai mari, gărduleţele viu colorate mărginind trotuarele, clopotele celor trei biserici şi, mai ales, vocea mamei. Era tânără şi duminicile citea. În rest, avea grijă de tot, de nou-născuţi – mai am încă unsprezece fraţi - , de poveşti incredibile, doar unele inventate. Apoi am învăţat că există compuneri şi, scoasă în faţa clasei, le citeam. Prima poezie am scris-o la nouă ani, dar n-am perseverat, fiindcă fratele meu mai mare – care scria versuri, ţinea jurnal şi începuse o revistă a liceului – a râs în hohote de umila mea performare. La zece ani am început primul roman şi, trecând prin science-fiction, concursuri şcolare, poeţi favoriţi, frecventând apoi cenacluri literare, atât la liceu, cât şi la facultate, citind cărţi peste cărţi, am ajuns la începutul de mileniu să-mi public primul volum. Era de versuri şi se numea Poză retuşată.

Dacă nu ai fi fost poetă, scriitoare, către care alt domeniu te-ai fi îndreptat? Ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci?
Aş fi croit haine, aş fi cusut. Am început devreme să tai pânza, să pun aţa în ac şi să nu greşesc pedalatul. Maşina de cusut o găsisem în casă, venise acolo odată cu mama şi cu marea ei ladă de zestre. Îmi făceam pantaloni pescăreşti – erau bej, până sub genunchi şi puţin bufanţi - , vestuţe, fuste, rochii şi, în adolescenţă, chiar şi un costum dintr-o mătase uşoară. Aş fi fost, deci, croitoreasă. Sau aş fi lucrat în fabrica de tricotaje a oraşului, deşi, la finele liceului, aş fi primit, ca fraţii mei mai mari, diplomă de lăcătuş – băieţii aveau calificarea de muncitor la mină şi, după ce făceau armata, unii dintre ei se şi angajau. Dar a venit 1989, anul după care urma să dau examen de treaptă. La Năsăud, la Liceul George Coşbuc, tocmai se reînfiinţa o clasă de filologie. M-am înscris, am intrat. La facultate am venit în Bucureşti, fiindcă voiam să plec cât mai departe. Eram revoltată, mă interesa doar literatura. În timpul masteratului, am fost un an şi profesoară. Cred că într-un anume fel mi se şi potrivea.

A scrie poezie şi a scrie proză este, cumva, diferit; e ca şi cum ai veni cu o lupă şi ai trece-o uşor peste sentimente adânc ascunse. E o stare de graţie în care se intră mai greu decât atunci când lucrezi la un roman? Ce-ţi inspiră trecerea în acea stare?
Silvia Plath compara poezia cu un pumn strâns, iar proza cu o palmă deschisă. Se referea la esenţializarea primei şi la întinderea celei de a doua, la disponibilităţile incluse şi nu la metodă. În ce mă priveşte, inspiraţia nu este esenţială. Disciplina, da, e ingredientul fără de care n-aş reuşi nici să pun o fundaţie, darămite să duc la capăt construcţia. Cărţile mele au crescut asemănător, din biografie şi dintr-o anumită raportare la vârsta literaturii actuale. Am vrut să salvez poezia prin infuzare de epic – volumele mele de versuri sunt construite ca şi un roman, au în adâncime o poveste – şi apoi, în O pasăre pe sârmă mai ales, m-am străduit să fac roman picaresc, fără podoabe sau desfăşurări narative. Am lucrat la fel pentru fiecare, dimineţile, când mintea îmi era puţin mai limpede şi când aveam un răgaz. Chiar şi scriind pentru copii – Aventurile lui Arik a fost o experienţă specială – am avut nevoie de aceeaşi energie şi perseverenţă. Dacă am timp şi sunt sănătoasă, e sigur că voi lucra. Nu-mi permit să aştept sau să vânez o anumită stare.

Ce te-a determinat să faci trecerea de la poezie la proză, de la esenţa privită prin lupă la spaţiul larg, panoramic al romanului? Nevoia de a spune mai mult, de a cuprinde mai multe lumi?
Pe de o parte, statutul poetului astăzi. Şi nu mă refer la clişeul legat de inadaptarea, ciudăţenia, boemia lui, ci la faptul că publicul cititor e din ce în ce mai restrâns. Poezia nu-ţi aduce obiectiv aproape nici o satisfacţie: nu câştigi bani, nu obţii burse – fiindcă, din nefericire, genul acesta de susţinere a poeţilor nu există la noi - , dobândeşti greu prestigiu, vocea îţi este tot mai puţin ascultată.
Pe de altă parte, am ajuns la roman pentru că duc în mine multe lumi. Fiecare e un taler, mai mic sau mai mare, şi datoria mea este să scot la vedere întreaga salbă. Bănuţi foarte preţioşi sunt cărţile mele pentru copii – una dintre ele, Arik şi mercenarii, în curs de publicare – scrise mai ales pentru că îmi place poezia rimată şi ritmată, cea pe care, din cauza contextului literar actual, n-o pot folosi în poezia mea obişnuită.

Trecerea de la un gen la altul – de la poezie la proză – s-a produs cumva firesc, ea nefiind bruscă, ci marcată de anumiţi paşi introductivi; „Nordul”, „Credinţa” şi „Cerul din burtă” merg, uşor, pe un fir epic, dar totuşi marcat de poezie, către romanul în sensul clasic al cuvântului, „O pasăre pe sârmă”. Cum ai resimţit tu această schimbare, acest drum?
Poezia e ca o căptuşeală a minţii mele şi nu mi-e greu să decupez felurite părţi din ea. Ştiu cum se face, instrumentele nu-mi sunt străine. Dar poezia nu mi se potriveşte mereu, nu e o haină bună la toate. Unele istorii au nevoie neapărat de roman. Şi-atunci schimb uneltele, mă antrenez, mă obişnuiesc, apuc pe altă cale. Singurul regret pe care-l am este că în proză pui cheutoare după cheutoare fără să ajungi decât după un an sau doi de lucru la rezultatul final. Doar atunci vezi tot, ştii în detaliu desenul.

Este poezia un teren al sincerităţii pure, dezvăluite, având în vedere că limbajul folosit poate fi cel al unei transe şi devenind astfel greu de descifrat?
Eu cred în poezia lucidă, raţională, în dereglarea construită, pe urmele lui Rimbaud sau Lautrèamont. Prefer amploarea lui Eliot şi vizionarismul lui Merwin, mă preocupă atât cărămida poemului, cât şi ansamblul. Poate de aceea, la reeditarea cărţilor mele – mă refer la Cenotaf şi Cerul din burtă - am revizuit textul dezambiguizându-l, făcându-l mai limpede.
imagine

Foto: Mircea Cărtărescu

Atunci când scrii, unde te simţi mai în largul tău: în poezie sau în proză – gândindu-ne şi la aspectul de autobiografie şi pură ficţiune?
Mă simt asemănător în ambele ipostaze, deşi în ultimii ani am scris tot mai puţină poezie. Dacă am fost aruncată în apă, înot, dacă trebuie să ajung la un mal, mă chinui să ţin linia dreaptă. Seminţele cărţilor din minte ies pe rând la iveală şi eu trebuie să le ajut să crească. Unele sunt şlefuite biografic, dar altele – ca povestea micului Arik – nu. Acum lucrez la un roman în care este multă ficţiune. Mă atrage să scriu despre atmosfera unor oraşe în care nu am fost niciodată, despre oameni necunoscuţi care, pe măsură ce cartea creşte, îmi devin tot mai familiari, despre o problematică specială. Îmi place să folosesc persoana întâi, e ca şi cum aş fi păpuşarul care manevrează o stranie păpuşă.

Cum ai scris „Cerul din burtă”, un roman de un lirism aparte, un jurnal al celor nouă luni de sarcină al Femeii situate constant, în cele nouă luni, la graniţa misticului cu fiziologicul?
În Cerul... e vorba despre ce i se întâmplă unei fete pe cale să devină mamă, despre emoţii şi frici, doctori şi spitale, despre alte mame, despre fişe medicale, schimbări ale corpului ş.a.m.d. Prima variantă a cărţii a fost scrisă în timp real, pe măsură ce sarcina avansa. După aceea, când băieţelul meu se apropia de un an, am început să refac şi să ordonez materialul. Lucram foarte greu, la început când micuţul dormea, apoi procurându-mi cu mari eforturi orele necesare. Abia când am scris sfârşit, mi-am dat seama că aveam în computer un text despre maternitate, adică despre un subiect tabu până atunci. Am publicat cartea într-o lună, dorindu-mi – din solidaritate, nu din orgoliu - ca ea să ajungă la cât mai multe mame.

Erai însărcinată şi resimţeai acest fapt cu toată fiinţa ta. Cum te ajuta scrisul la „Cerul din burtă?” E o carte pe care ai trăit-o literă cu literă, tu, ca personaj central ce duce în sine un alt personaj central, copilul?
E o carte autentică şi, prin asta, foarte adevărată. Fireşte că mă uimeau noua mea stare, transformările fizice, renunţarea la vechile haine, lipsa restricţiilor alimentare, vizitele la cabinet, dar toate ar fi fost irelevante dacă nu era vorba despre un miracol. Nu mi se datora, nu făceam nimic pentru asta, eram doar mijlocul prin care totul se întâmpla. Am scris Cerul... din admiraţie, mirare, recunoştinţă. Am vrut să spun despre ceea ce îndeobşte se tace. M-am străduit să nu fiu stridentă, dar să am totuşi o tonalitate clară.

Un titlu foarte sugestiv - „Cerul din burtă”; la ce te-ai gândit atunci când l-ai ales?
În carte e un fragment în care spun despre cum creşte copilul sub un straniu cer. De fapt, m-am închipuit mereu ca o poartă, un loc de trecere, de care se apropia tot mai mult o fiinţă nouă şi, prin asta, extraordinară. Pe partea dinspre el erau ziduri, povârnişuri, punţi şi, desigur, cer. Erau magie şi miracol. Umblau sigur şi zvonurile locului din care plecase. Puteau fi poze cu noi, cei de aici, cu biete vieţile noastre. Încercam să le văd şi, de sub cerul din burtă, să le aduc spre noi, într-o carte.

Cum au primit criticii bărbaţi „Cerul din burtă”?
Fără probleme de receptare. Pentru că, într-un text, subiectul nu contează aşa de mult ca realizarea literară. Pot fi teme minunate în proze inferioare – gândiţi-vă la mari teme ca dragostea, moartea, trădarea etc. şi la pasta obţinută din ele în cărţile de consum – şi volume de o mare virtuozitate stilistică în care povestea e secundară – Ulysses de Joyce, Valurile de Virginia Woolf ş.a.m.d.

Care este cartea ta de suflet - dintre cele scrise de tine?
Toate sunt mesajele mele puse în plicul copertelor şi azvârlite în marea literaturii. Cum să nu le deschid cu emoţie dacă dau peste ele, cum să nu-mi ascult vocea trimisă parcă de foarte departe? Dacă am lecturi, aleg ceva potrivit pentru o seară. Din poezie prefer texte din Nordul – povestea e a unei fetiţe care creşte în anii optzeci într-o familie foarte numeroasă – tocmai pentru că sunt directe şi emoţionale. În proză caut fragmente relativ rotunde, care să se încadreze în jumătatea de oră suportabilă la ascultare.

Dar dintre cele scrise în literatura română sau cea universală? Ce cărţi de suflet ai?
Am multe cărţi de suflet şi mulţi autori pe care-i preţuiesc necondiţionat. N-aş putea să-i înşir aici, în atât de puţine fraze. Ce punte nesfârşită trebuie să aşez între Homer – pe care l-am citit de câteva ori – şi Márquez, unde să-l pun pe Dante şi unde pe Faulkner, cum să-i învecinez pe Villon, Swift, Diderot, Kafka, Canetti, Bruno Schultz, Ezra Pound, Boris Vian, Aglaja Veteranyi, Borges etc.? Îmi plac Nichita Stănescu şi Eminescu, Arghezi şi Gheorghe Crăciun. Îl citesc cu plăcere pe Camil Petrescu, dar şi pe Cristian Teodorescu. Le sunt recunoscătoare Simonei Popescu, lui Ion Mureşan, lui Ioan Es. Pop, T. O. Bobe şi încă mulţi alţii. Literatura este cu adevărat o minune.

Ce se întâmplă cu un personaj atunci când închei povestea? Continui să te mai gândeşti la el, să-i concepi în minte o altă „realitate” sau renunţi definitiv la el, povestea fiind complet încheiată?
Din păcate, în lumea noastră, cu fizica şi matematica ei, lucrurile se şi termină. Iar proza este, vorba lui Feuerbach, mimesis, adică imitare. Personajele sunt atât şi acolo, ţinând pe umeri, precum Atlas cerul în mitologia greacă, povestea. Îmi pare rău pentru Sabina, personajul meu din O pasăre pe sârmă, care n-a avut o tinereţe prea norocoasă. Îi las pe cititori să-şi închipuie ce va face ea după punctul final din carte.

Şi cum ia naştere în mintea ta un alt personaj central? De unde vine el, de la ce porneşti atunci când îl inventezi?
Greu de spus. Fiinţele de hârtie apar pentru că înainte de ele există o poveste. Dar nu orice poveste, ci una care se cere imperios spusă. Personajele sunt ca spiţele umbrelei, o fac încetul cu încetul rotundă, completă, şi numai bună să ne apere de monotonie în câteva după-amiezi. Acum, de pildă, am în minte cel puţin trei cărţi nescrise. Dacă o să ajung la ele vreodată, o să aleg cu grijă la casting.

Ai un program de lucru bine stabilit şi pe care îl urmezi sau scrii atunci când simţi că inspiraţia este aproape?
Zilele mele sunt doldora de mărunţişuri sâcâitoare, drumuri prin oraş, treburi casnice, o sumedenie de lucruri încă neîncheiate. Sunt roboţelul prost setat, care ajunge foarte rar la o situaţie clară. De aceea, nu vreau să-mi pierd timpul de lucru. Când el există – băieţelul meu a terminat clasa întâi – , mă aşez la computer. Scriu, deci, dimineţile, după ce l-am dus pe Gabriel la şcoală, şi încerc să fiu consecventă. Dacă sunt prea obosită, îmi mai fac un ceai. Dacă nu-mi iese pagina o dată, urmează să o refac. Nu cred că se poate altfel în literatură.
imagine

imagine

Foto: Mircea Cărtărescu

Există momente când nu te poţi exprima nicidecum prin scris?
Când sunt bolnavă. Sufăr. Şi dacă boala nu trece, mi-e foarte greu să mă obişnuiesc cu ea.

Care au fost reacţiile soţului tău, Mircea Cărtărescu, în calitate de prim cititor, la fiecare dintre cărţile tale?
E greu să-mi amintesc, pe prima am publicat-o acum zece ani. Şi înainte debutasem în Ferestre 98’, cu un grup de scriitori format la Cenaclul Litere în anii 90. La Cerul din burtă mi-a spus că am scris o carte foarte adevărată, iar la O pasăre pe sârmă mi-a zis că aceasta e una dintre cele mai triste cărţi ale deceniului, în ea fiind vorba despre lumea primilor ani de după revoluţie, o lume dezabuzată, neprimitoare. Mircea este un cititor pretenţios şi rafinat. Contează enorm pentru mine că, odată ce-am terminat o carte, el are răbdare să o citească. Un prim cititor nu trebuie să menajeze şi el ştie bine asta.

Dacă ar fi să exprimi într-un singur cuvânt ceea ce faci – care ar fi acesta?
Încăperi.

De ce îţi este teamă?
De o mulţime de lucruri. Sunt anxioasă şi-a trebuit să mă împac cu asta. Mi-e frică de fiecare zi în parte.

Şi care este cea mai mare bucurie a ta?
Fiecare zi în parte. Faptul că pe 21 iunie, de pildă, e cea mai lungă zi din an. Oamenii de lângă mine. Gândul că merg mai departe. Şi multe altele.

Făcând o paralelă între viaţa unui artist, în special a unui scriitor, pe care acesta o duce aici, în România şi un scriitor din Franţa, Italia, Germania, ce poţi să ne spui? Există mari diferenţe?
Da. Autorii europeni sunt în general stimaţi, în Germania trăiesc din lecturi publice (oamenii plătesc să audă un poet recitând) şi din burse (adică bani şi rezidenţe în locuri foarte plăcute unde nu trebuie decât să scrii), în Suedia există nişte programe guvernamentale care dau un fel de salarii pe viaţă, în Franţa sunt burse etc. La noi, scriitorii pot muri de foame şi nimănui nu-i pasă. Şi nu-s mai mult de două, trei mii în total.

Care este condiţia femeii-scriitoare aici, în România, comparativ cu alte ţări... ?
Diferenţa e de statut al scriitorului şi nu de altceva. Bănuiesc că există o vagă discriminare peste tot, e greu să înlocuieşti o cultură paternalistă de mii de ani cu una profund democratică. Sunt sigură însă că ne aflăm pe drumul bun şi că, treptat, în topuri n-o să mai figureze preponderent bărbaţi.

Unde ţi-ar plăcea să locuieşti şi de ce?
La Sângeorz-Băi, într-o casă care sper să se înalţe cândva. Pentru că acolo încă există timp. Şi tot acolo e prima mea viaţă.

Ce-ţi place să faci în timpul liber?
Să citesc. Să îngrijesc florile.

Să asculţi muzică...?
Muzică ascult destul de rar. Îmi plac Bob Dylan, Leonard Cohen, Janis Joplin, Pink Floyd, Tom Waits etc.

Ce vrei să faci în viitor? Vei renunţa la poezie în favoarea prozei?

Voi scrie proză. Dar şi cărţi pentru copii. Poate şi poezie. Doar să fiu sănătoasă.

În încheiere, câteva cuvinte pentru cititorii nostri...?
Mulţumesc frumos. Sunteţi extraordinari.

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine
Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş



Taguri: Ioana Nicolaie Poză retuşată Nordul Credinţa Cerul din burtă poeta Mircea Cărtărescu Lăcrămioara Opriş


Voteaza acest articol:

<< back citeste toate articolele acestui calator celebru
0 comentarii adauga comentariul tau
Nici un comentariu.

 
Nickname:
Email:
Comentariu:
Cod de securitate:
maptcha + maptcha =