Logo

Padurea mea era batrana. Mai batrana decat cel mai batran om pe care l-a cunoscut strabunicul strabunicului meu. Avea fagi si stejari si brazi. Da, chiar asa! Mai intai erau fagii, batrani, scortosi si umbrosi. Erau plini de ranile timpului, de scrijelituri. Si ele, inscriptiile, erau batrane, aproape de o varsta cu fagii. Dupa asta incepea imparatia stejarilor, care au inconjurat dintotdeauna Balta.
Cum, nu stiti despre Balta Manastirii? Ei, acolo s-a scufundat acum multe sute de ani o manastire. Asa zic batranii. Vorba vine, batranii, ca nici batranii batranilor batranilor lor nu erau pe cand se intampau toate astea.

Dar sa nu ne abatem prea mult. Printre stejari erau fragi si ciuperci si mure. Acolo am inceput sa aleg ciupercile bune si gustoase, cu miros de pamant reavan si de muschi, de cele rele, otravitoare, duhnind a pucioasa si venin. Padurea mea m-a saturat de fragi si de mure de fiecare data cand vreo zi nadusita de vara ma trimitea iute inspre binecuvantata umbra. In Balta insorita, din care mai zbura, din cand in cand cate o rata salbatica, n-am calcat, cu adevarat niciodata, m-am multumit doar sa-i dau tarcoale, cu gandul la stravechile ziduri care mi se parea ca tipa din adancuri. Dar era si Balta a mea. Brazii erau un pic mai jos. Si mai seriosi. Si mai drepti si mai sumbri si mai intunecosi. Ei erau, cum sa va zic, nobilii Padurii mele. Doar stiti, asa sunt nobilii, nu prea vor sa primeasca la ei pe toti tancii indragostiti. Ca eu asa eram, indragostit de Padurea mea.

Si mai era ceva, despre care nu stiu daca sa va spun sau nu. Asta din cauza legamantului pe care l-am facut cu ele cand era mic. Cum care ele??? Caprioarele!! Na, ca m-am scapat! De-acu, tot aia e, hai sa va povestesc si despre asta. Da, si ele, caprioarele, erau ale Padurii mele dragi. Cu iezi mici si patati cu pistrui albi, mi se pareau iesite nu din tufaris, ci chiar din basm. Si acum cred la fel. Cred ca erau din poveste. Dintr-o poveste frumoasa, despre o padure, Padurea mea, care avea, dupa cum v-am povestit, umbra, fagi batrani, ciuperci, fragi, mure, stejari, Balta, rate, brazi si caprioare cu pui. Insa timpul si timpurile au fost nemiloase cu Padurea mea. Din ea nu a mai ramas decat povestea pe care v-am spus-o.
Acum nu mai e a mea, si nu mai are de nici unele. Adica mai sunt, ceva tractoare forestiere, aruncate pe ici pe colo, multe mirosuri de ulei si de motorina arsa, cateva baraci impersonale, in care vietuiesc sarmanii veniti sa castige o coaja de paine cu spatele si cu palmele. Si gunoaie multe gunoaie. Fagii scortosi si umbrosi, stejarii batrani cat timpul, nobilii si arogantii brazi sunt, probabil, scanduri, sau mese, sau scaune, pe undeva prin lume. Sau fum. Mai degraba cred ca sunt fum. Fragii, curajosii, mai scot capul cate putin, vara, pana vor fi parjoliti de soarele desertului care a ramas in locul Padurii mele, iar murele, mai artagoase si mai spinoase, au cam ramas pe acolo, insa cine stie pentru cat timp.
Despre caprioare cu pui nu mai poate fi vorba. O sa-mi duc fetita la Zoo, sa le vada, ca sa stie si ea, macar un pic, despre cele ce v-am povestit. Pentru ca sunt convins ca, pana va creste suficient de mare ca sa inteleaga lacrimile care imi ineaca acum gandurile, in locurile despre care v-am spus astazi nu va mai exista nimic. Va ramane doar o poveste. Despre fragi, mure, caprioare si o Padure.
Padurea mea draga.
Cam asa arata acum.