O bijuterie in calcar: Cheile VarghisuluiAutor: Florin Chirila la data 30 Octombrie 2011

  •  
(144 voturi)

Am ajuns într-un loc cu însemnătate, care acum este cunoscut doar unui cerc restrâns. Dar odată, când Ţara noastră nu va mai fi izolată de restul lumii, el va deveni, fără îndoială, vestit în toată lumea, şi călătorii vor da năvală cu miile spre a admira lucrarea minunată şi uimitoare a naturii.

Cuvintele de mai sus nu-mi aparŢin. Ele sunt scrise prin anii 1860 de Orbán Balázs, vestitul călător maghiar la care am mai avut onoarea de a face referiri şi cu alte ocazii. în „Descrierea Ţinutului Secuiesc”, el revela contemporaneităŢii existenŢa unui loc - cum s-ar zice azi în limbajul de lemn la modă - „cu potenŢial turistic deosebit”: cheile Vârghişului.

imagine

A trecut un veac şi jumătate. Ţara lor nu mai e demult izolată de restul lumii, a noastră – în care au nimerit între timp şi Cheile – face oarecari progrese, însă miile de turişti din patru colŢuri ale lumii se lasă încă aşteptaŢi în Cheile Vârghişului, şi probabil se vor mai lăsa şi în următorii 150 de ani. Săpate în calcarul jurasic de apele jucăuşe ale pârâului Vârghiş, cheile şi întregul lor sistem de peşteri sunt Ţinute ascunse curiozităŢii turistului de rând de colinele domoale în care se lasă spre nord masivul Perşani, de drumurile de acces destul de greoaie şi în afara rutelor turistice familiare, de o promovare turistică defectuoasă (asta ca să mă exprim eufemistic) precum şi de oarece prejudecăŢi înrădăcinate adânc în mentalitatea românului verde şi patriot de ocazie.
imagine

Biserica reformată din comuna Vârghiş

Venind dinspre sud, din comuna Vârghiş, poŢi parcurge cei 12 kilometri de drum forestier până în chei şi cu maşina, dacă ai un SUV solid sau o răbdare solidă. Eu nu am nici una nici alta, aşa că prefer varianta velo sau tradiŢionalul mijloc de locomoŢie marca Peujeos. Bicicleta oferă dublul avantaj de a nu pierde prea mult timp pe drum şi de a te putea bucura de peisajele locului neîngrădit de vreo alcătuire din tablă.
imagine

Chiar la intrarea în canion este un loc de campare unde-Ţi poŢi pune cortul, parca maşina sau priponi calul. Locul este atât de curat şi de îngrijit, încât ai senzaŢia că nici măcar nu eşti în România - senzaŢie la care contribuie şi sunetul nefamiliar al limbii maghiare vorbite de majoritatea puŢinilor turişti care ajung aici. (Pentru cei care suferă de complexul că sunt bârfiŢi pe la spate în limbi de neînŢeles, pot să dezvălui în exclusivitate că principalele subiecte de bârfă anti-românească în acest camping sunt: „punem mai întâi cortul vostru sau al nostru ?”, „unde sunt pulpele de pui ?”, „hai să lăsăm berea în apă, să se răcească până ne întoarcem de la peşteră”, „la naiba, mi-am uitat frontala acasă !”...)
imagine

Este unul dintre cele mai curate, liniştite şi civilizate – aşadar atipice - locuri turistice pe care le-am văzut în România. Asta dacă nu înŢelegem musai prin „civilizat” hoteluri şi restaurante şic sau drumuri de acces noi-nouŢe, ca acelea de le tot inaugurează Boc într-o veselie. şi meritul pentru aspectul îngrijit şi curat al Cheilor Vârghişului aparŢine, fără îndoială, celor care administrează rezervaŢia: asociaŢia Lumea Pierdută (Elveszett Világ) din Baraolt. Bravo lor !
imagine

Aşadar de aici, din camping, pleacă două poteci: una de-a lungul Vârghişului, un fel de sightseeing al peşterilor presărate pe pereŢii canionului, alta în sus, pe stânci, ajungând pe culme pentru a oferi o privelişte de sus a locului.
imagine

imagine

imagine

imagine

RezervaŢia de la Cheile Vârghişului are o sumedenie de atracŢii naturale. în afară de peisajele surprinzătoare, canionul şi împrejurimile sale găzduiesc o mare varietate de plante şi animale sălbatice.
imagine

imagine

Pescărelul (Cinclus cinclus) - o prezenŢă obişnuită în lungul apelor repezi de munte
imagine

şorecar (Buteo buteo)
imagine

Vacile nu intră la faună sălbatică, dar intră la apă, după cum se vede

Dar, fără discuŢie, atracŢia principală constă în cele 125 de peşteri, mai mari sau mai mici, ascunse în stâncile care se ridică de-o parte şi de alta a micului pârâu, a cărui lucrare neobosită nu s-a sfârşit încă, evoluŢia sistemului carstic fiind în plină desfăşurare (un motiv destul de solid pentru cei care cred în reîncarnare să revină aici peste vreo câteva mii de ani!)
imagine

Cele mai multe dintre peşteri sunt doar nişte mici grote scobite în calcar, însă câteva pot fi vizitate. Cea mai mare şi mai cunoscută este Peştera Mare de la Mereşti, căreia, în semn de omagiu faŢă de acela care a scris întâia dată despre ea, i s-a dat şi numele lui Orbán Balázs.
imagine

Aşa arată intrarea Peşterii Mari într-un desen din cartea lui Orbán Balázs (sursa: mek.oszk.hu)
imagine

Aşa se vede ea azi

în timpul năvălirilor târzii ale tătarilor, Gaura din Piatră (cum i se mai spune în ungureşte) a fost loc de bejenie pentru localnici. Tot de la Orbán Balázs aflăm povestea care spune că, în timpul unei astfel de năvăliri, secuii s-au refugiat în această peşteră greu accesibilă şi uşor de apărat în faŢa tătarilor neînvăŢaŢi cu terenul accidentat. Dar sfârşindu-li-se proviziile, oamenii disperaŢi erau gata a se preda tătarilor, care-şi făcuseră tabăra în Poiana Pietrii, aflată undeva pe dealurile de la nord de canion.
imagine

Poiana Pietrii

Atunci o fată mare, ageră la minte, a avut ideea ca din resturi de făină, din cenuşă şi din praf de piatră să coacă o pâine mare şi frumos rumenită, pe care a înfipt-o într-un băŢ lung şi a scos-o pe gura peşterii, aşa încât să vadă bine dumnealor tătarii că secuii mai au încă hrană berechet.
imagine

Păcăleala a Ţinut, căci tătarii, la rândul lor cu hrana împuŢinată şi neştiutori în a-şi procura de-ale gurii altundeva decât la câmpie, neîndrăznind nici să atace fortăreaŢa din stâncă, au ridicat tabăra şi au plecat. Un tânăr şi viteaz secui pe nume Csala, care tot urca pe o stâncă din apropiere pentru a iscodi mişcările duşmanului, s-a căŢărat din nou spre a se încredinŢa că tătarii nu umblă cu vreo înşelătorie. Dar convingându-se că păgânii făceau de-adevăratelea cale întoarsă, a început a dănŢui de bucurie pe vârful stâncii şi a da prin semne veste bună alor săi, până ce piatra i s-a surpat de sub picioare şi a căzut în hău, frângându-şi gâtul. De atunci i se zice acelei stânci Turnul lui Csala.
imagine

Turnul lui Csala (ca fapt divers,vârful acestei stânci se ridică la altitudinea ameŢitoare de 690 de metri; albia râului e la vreo 600)

Astăzi, peştera mare şi celelalte peşteri sunt adăpost pentru vreo 19 specii de lilieci, ca şi pentru alte mici lighioane.
imagine

şi mai sunt Cheile Vârghişului un loc bun pentru practicarea unor sporturi mai mult sau mai puŢin surprinzătoare pentru acest decor.
imagine

imagine

E timpul să plecăm spre casă. Ieşirea spre Vârghiş se face pe aceeaşi duzină de kilometri de drum forestier prost, dar vă spun sincer că îmi doresc să rămână şi pe viitor la fel de prost, pentru că altfel, până să năvălească miile de turişti din lumea largă despre care delira Orbán Balázs, vor năvăli câteva mii de pantofari din toate colŢurile României, iar liliecii din peşteri îşi vor lua câmpii şi vor pleca să-i prindă din urmă pe tătari, rugându-i fierbinte să-i ia prizonieri.
imagine

imagine

Dacă am început cu Orbán, să închei tot cu el: în acest loc natura a îngrămădit laolaltă atâtea minunăŢii şi frumuseŢi impresionante, că nu conteneşti a te uimi admirându-le. Am admirat şi eu o mică parte, şi m-am străduit să povestesc despre ele cu slaba mea pricepere. Drum bun!
imagine


Autor & foto Florin Chirila
www.florinsadventours.blogspot.com


Taguri: Carpati Cheile Varghisului cort Covasna drumetii Harghita legende lilieci munte natura pesteri sorecar Tinutul Secuiesc Varghis Florin Chirila Orban Balazs


Voteaza acest articol:

<< back citeste toate articolele acestui utilizator
0 comentarii adauga comentariul tau
Nici un comentariu.

 
Nickname:
Email:
Comentariu:
Cod de securitate:
maptcha + maptcha =